ALECU DELEU / SEMNE DE CARTE
Invitația de a păși lunea viitoare (20 ianuarie 2020) pe covorul roșu al primei Gale de film moldovenesc post-sovietic ridică, pe lângă eternele diferende vizavi de top-uri, clasamente, ratinguri, jurizări, etc.(aproape întotdeauna contestate de cei rămași înafară), și o nedumerire, mai degrabă un dezacord personal, pe care vreau să-l declar mai jos.
"Gala Cineaștilor 2020" este un concurs finanțat de Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova (CNC) și organizat de Uniunea Cineaștilor (UCM). UCM-ul este condus de Virgiliu Mărgineanu, Președinte, și, tot dumnealui, Director General al OWH Studio, casă de film prezentă cu 3 producții și 23 de nominalizări la premiile Galei 2020. Este evident un conflict de interese (CDI). O definiție utilizată pentru CDI pe scară largă spune: Un conflict de interese este un set de circumstanțe unde există riscul ca raționamentul profesional sau acțiunile legate de un interes principal vor fi în mod nejustificat influențate de un interes secundar. Formele CDI sunt multiple, una dintre ele fiind "self-dealing-ul", adică tranzacție cu tine însuți, iar alta este nepotismul, în care o soție, nepot, soră sau o altă rudă apropiată este favorizată, acordându-i-se avantaje nu pe motiv de competențe, ci de umori personale. Favoritismul este o practica atât de omenească încât Adam Bellow a comparat, îndrăzneț, favoritismul cu onanismul: ambele sunt niște practici furtive, oamenii sunt irezistibil atrași de ele, pentru că la final știu că obțin satisfacție. Doar, că nimeni nu prea recunoaște.
Practicat cu sârg în tranziția noastră capitalistă, mai ales în zona politicului moldovenesc, favoritismul a contaminat și viciat toate sferele vieții noastre, inclusiv și industriile creative. Așa au apărut funcționari-ariviști, artiști ai poporului pe care poporul nu-i cunoaște, producții cu finanțări de la stat pseudoartistice, îndemnizații de merit absolut nemeritate etc.
Uniunea Cineaștilor, din care nu fac parte, dar pe care o percep ca pe un sindicat al cineaștilor, ar trebui să fie o platformă de solidarizare a breslei în fața provocărilor timpului, un antidot contra poluării bucuriei de a trăi și a crea laolaltă, și nu ca o plasă de siguranță a clientelismului (apropo, o altă formă de CDI) întro competiție cinematografică autohtonă.
OWH Studio este o societate comercială privată cu activități multiple pe plan local, multe din ele fiind finanțate cadențat de bugete publice, de la stat, și nu ar mai trebui să profite și de alte indulgențe și favorizări, plecări, ca să-i zic așa, din "pole position", dacă tot e anunțată drept o competiție-concurs numita "gală". E frustrant pentru restul - pe lângă faptul că nu este corect, este și o subminare a meritocrației și o antiselecție, cum numea inspirat fenomenul Petru Creția. Nici sub umbrela generoasă a Cronografului, un festival de film documentar important pentru toți cineaștii și cinefilii din Moldova organizat de OWH, nu ar trebui să ne trezim captivi ai unor îngăduințe și "pietăți", care în altă parte (în business, de exemplu) ar fi taxate imediat drept conflict de interese.
Presupun, că la un moment dat, asaltat de flaterii și însurat cu fudulia funcției obștești, Dl Mărgineanu a socotit bunul-simț drept un dușman al "valorii" sale, lăsând larg deschisă calea unui favoritism toxic și unor practici nocive pentru societate și breasla de film, în speță.
În lipsa unui segment important al industriei cinematografice la noi, al criticii de specialitate, așteptam cu interes această gală pentru a lua pulsul unei industrii în stadiu "larvar", dar cu reale semne de deșteptare. Din motive expuse mai sus, totuși trebuie să mai amân, și, să retrag filmul "Pași pe graniță" nominalizat la categoria "Cel mai bun film documentar" dintro competiție cu fairplay-ul amputat.
Iar, domnului Mărgineanu i-aş da amicalmente un sfat: să reflecteze mai adânc asupra faptului că e pus în fața unei dileme etice de a separa clar afacerea privată de diriguirea unei zone publice și de a simți momentul când și unde se trece granița dintre bine și rău.
Unele din primele fascicule ale Dicționarului româno-german de Heimann Hariton Tiktin elaborat în perioada 1896-1926 le puteți găsi la mesageria.md
Găzduirea lor e un motiv de nedisimulată mândrie și un pretext de a afla mai multe despre autorul lor, unul din iluștrii precursori ai lingvisticii românești - Heimann Tiktin, evreu botezat cu prenumele Hariton, cu doctorat în filologia română luat la universitatea din Leipzig, căsătorit la Iași și primit cu apreciere și prietenie de către vârfurile intelectualității literare: Nicolae Iorga, Gheorghe Kirileanu, Titu Maiorescu, Alexandru Philippide, A. C. Cuza, Ovid Densușianu, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ș.a., îndrumat de Eminescu în studierea folclorului, regionalismelor, lexicografiei, literaturii și istoriei române...
Evocând începutul afirmării lui Tiktin, Nicolae Iorga arăta: „Acum vreo cincizeci de ani a răsărit la Iași un om cum rareori se găsesc pe lume. Străin, evreu, de familie rabinică născut in Silezia... acela care căuta să deslușească tainele alcătuirii graiului nostru".
Născut într-un an cu Eminescu, Heimann Hariton Tiktin a murit la Berlin în 1936. Conform dorinței sale, a fost înmormântat la Iași.
După ceva timp am revăzut Solaris-ul lui Tarkovski.N-a fost deloc gratuit reproșul lui Stanislav Lem, autorul romanului ecranizat , care i-a spus lui Tarkovski în timpul uneia dintre certuri, că el nu a filmat deloc „Solaris”, ci „Crimă și pedeapsă”.Mi-am închipuit pentru un moment, că dacă "Oceanul" s-ar răzbuna cu oamenii și pe Pământ la fel cum o face pe Solaris, materializându-le remușcările de conștiință, n-am ști (cel puțin majoritatea dintre noi) ce-i plictisul și nici însingurarea - ne-am pomeni mereu însoțiți de membrii "cabinetului din umbră" al spiritului nostru neastâmpărat...
Idea acestui film a încolțit demult, dar a prins un contur real în primăvara lui 2014 după evenimentele dramatice din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația Rusă.
Înainte de această anexare părea neverosimil să mai existe vreo amenințare serioasă la adresa spațiului postsovietic. După Crimeea, Donețk, Lugansk, Mariupol, însă, capacitatea Rusiei de a redesena harta Europei și de a incita la război a devenit evidentă. Dacă ne gândim la tendința separatistă prorusă a Transnistriei și la conflictele din Osetia de Sud și Abhazia, conflictul din Ucraina sugerează existența unei traiectorii continue și îngrijorătoare - revanșardă, Rusia pare gata să conteste actuala ordine mondială instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Răsfoind înapoi până în 1924 paginile acestei traectorii imperialiste rusești, vom recunoaște stupefiați în deversiunea de la Tatar-Bunar, numită în manualele sovietice de istorie “Răscoala de la Tatarbunar”, “metoda de lucru”, stilul tras la indigo aplicat mai târziu în Transnistria, Crimea și Donbas.
Azi Rusia contraatacă, iar Moldova rămâne blocată într-o zonă gri de izolare și stagnare între Vest și Est, într-o zonă de risc ridicat – în linia întâi, la fel ca-n 1924 la Tatar-Bunar. Cazul Tatar-Bunar semnalează cu mult inainte unele din elementele “războiului-hibrid” modern: folosirea măsurilor informaționale, umanitare și a altor măsuri nemilitare, împreună cu potențialul protestatar al populației. Moscova se arată extrem de abilă în componentele de război informațional și cibernetic și la tactici de câștigare a inimilor și minților populației civile, exact ca în 1924 în sudul Basarabiei.
Episodul Tatar-Bunar însumează o mulțime de similitudini cu epoca modernă, e un subiect captivant pentru un documentarist prin puterea prin care crează legături între trecut și prezent, legături multiple, pe mai multe paliere:
istoricitatea și obiectualitatea documentului, în care este înscrisă trecerea timpului, evenimentele în urmele materiale, documentele ca artefacte de viață trăită – este primul palier
prezența Rusiei în istoria și mintea noastră, coloana a cincea a Moscovei, tăvălugul strivitor al propagandei rusești din zilele noastre, reluare întocmai a metodelor sovietice bine rodate din anii 1920-1940-1980, distorsionarea cu mijloace sofisticate și brutalitatea ideologică, știința manipulării, componenta psihologică a războiului-hibrid, lipsa ripostei intelectuale în Republica Moldova pe măsura ofensivei intangibile a Rusiei – iată, un doilea palier
filmul artistic “Mânia”, creația și mărturiile cineastului moldovean N. Ghibu și temele majore, precum, creatorii și politicul, intelectualii și (ne)angajarea, totalitarism și rezistența prin cultură, artă socială și combativă (comanda socială), dictaturile politice și seducția ideilor, sistemul ideologic, cenzura și libertatea de exprimare - sunt aspecte importante pentru o renaștere autentică la noi, mai ales, în absența unui proces al comunismului și a unei lustrații efective – un al treilea palier al documentarului
un al patrulea palier este unul personal - pentru mine a fost întotdeauna foarte important să îmi stabilesc propria apartenență la tradiții, la cultură, la un cerc de oameni sau de idei, a fost și este importantă tema rădăcinilor, a relației cu casa părintească, cu copilăria, țara natală, limba, neamul, descendența și filiația, proiecția istoriei asupra lor.
Tatarbunar filmul e despre toate acestea, nu-l pot separa de tot restul existenței mele. Bunicul Costea, tata mamei mele, era dintr-un sat din județul Cetatea Albă, situat nu departe de Tatar-Bunar, și, putea fi, fără tăgadă, printre acei sărmani prinși în pânza de păianjen a conspirației bolșevice. N-a fost. A fugit peste Prut în ’40 și ’44 de teama represaliilor staliniste, găsindu-și lumescul sfârșit in cimitirul de la Lipova, departe de soție și cei trei copii, pe care nu i-a mai revazut nicicând...
Documentarul face trecutul din nou prezent, iar prezentul, sper, îl face mai inteligibil.
Unul din cele 444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara:"În general, minoritățile au dreptate. De pildă: la Consiliul de Coroană din 1940 numai șase erau pentru rezistență în Basarabia și 15 pentru cedare. Eu sunt convins că ăia au avut dreptate. Noi trebuia la 27 iunie să ne batem cele șase, șapte zile, cât puteam... Și ieșeam cu fața curată. Asta e opinia mea și o păstrez până la moarte!"
În continuare, tot acolo, N. Djuvara mai punctează:"Așadar, eu pretind că, dacă regele Carol II ar fi avut curajul să meargă împotriva majorității Consiliului de Coronă pe care îl convocase, România ar fi avut o altă soartă în al Doilea Război Mondial.... Noi am fi avut soarta Poloniei și fața curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor."
"Există un principiu de la care n-avem voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă.""Trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi, fiindcă, judecând a posteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puțin catastrofale pentru țară."
"Sunt absolut convins, dar poate e o convingere nebunească a mea! Eu nu văd cum poate dăinui în timp o mică republică de majoritate românească dincolo de Prut. E aberant!"
Cred, că nu are rost să adaug de la mine că împărtășesc aceste convingeri, probabil, "heterodoxe" pentru cineva... nu și pentru vecinii noștri ucraineni azi.
