Festivalului de Film și Istorii de la Râșnov (FFIR)

O selecție și o invitatie, cum a fost asta, la cea de-a 16-a ediție a Festivalului de Film și Istorii de la Râșnov (FFIR), face mai mult decât o vacanță. Judecați și singuri:a) festivalul se autopoziționează așa cum îmi place mie cel mai mult: fără covor roșu, fără fițe, fără isterie, fără breaking news, ca sã înțelegi ce ți se întâmplă!b) beneficiezi în voie de subiecte relevante, filme deștepte, lectori carismatici, public inteligent, dezbateri memorabile, concerte sofisticate, clădiri venerabile, expoziții, spectacole de teatru, standuri de cărți! Iar, surprizele nu contenesc aici: c) dezbați Tatarbunar-ul cu nerv, cu public implicat și expertiza unora ca Adrian Cioroianu și Irina Margareta Nistor (ba, mai mult, ambii mi-au văzut documentarul Pași pe graniță tot aici, la Râșnov, în ediția 2020 și chiar au încercat un exercițiu de comparație...), asculți un discurs monumental al istoricului francez Thierry Wolton, procuri o raritate bibliofilă cu autorgraful lui Emil Brumaru și o copie calitativă a unei excepționale hărți dintr-o veche Psaltire de la 1265, guști din pită c după un rețetar din Țara Bârsei, te desfeți cu sunetele cobzei lui Simion Bogdan-Mihai însoțit de Lăutarii de Mătase - în tandra companie a soției Irina și, da, al aerului îmbietor al zilelor și nopților carpatine! Mai mult decât o vacanță, o vacanță la superlativ!

Ana-Maria Plămădeală

Acum niște ani deschizătorul de porți în ale filmului nostru autohton regizorul Gheorghe Vodă scria: "Cinematografia, filmul "moldovenesc" a închis ochii... A rămas o singură instituție valabilă care se numește Ana-Maria Plămădeală, ce ne aduce în actualitate "epoca de aur" a filmului național, epoca apusă la o vârstă a tinereții fără bătrânețe." Valabilitatea acestei "instituții" se menține, dăinuie, rămâne originală, profundă, cuceritoare, am simțit-o cu toții azi.  

TATARBUNAR

Un film-deconstrucție a unui clișeu propagandistic și o experiență umană a "existenței prin cultură” în comunism. În plin proces de tranziție de la vechile structuri țariste și integrarea Basarabiei în cadrul statului național, România a fost supusă unor permanente agresiuni ale sovietelor. Pragul critic al acestor provocări a fost atins în septembrie 1924 la Tatarbunar, un mic târg din județul Cetatea Albă, locuit în proporție de 70% de ruși și ucraineni... Alecu Deleu: Idea acestui film a încolțit demult, dar a prins un contur real în primăvara lui 2014 după evenimentele dramatice din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația Rusă.Înainte de această anexare pentru cei mai mulți părea neverosimil să mai existe din partea Rusiei vreo amenințare serioasă la adresa spațiului postsovietic. După Crimeea, Donețk, Lugansk, Mariupol, însă, capacitatea Rusiei de a redesena harta Europei și de a incita la război a devenit tot mai evidentă. Dacă ne gândim la tendința separatistă prorusă a Transnistriei și la conflictele din Osetia de Sud și Abhazia, conflictul din Ucraina sugerează existența unei traiectorii continue și îngrijorătoare - revanșardă, Rusia contestă actuala ordine mondială instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Răsfoind înapoi până în 1924 paginile acestei traectorii imperialiste rusești, vom recunoaște stupefiați în deversiunea de la Tatar-Bunar, numită în manualele sovietice de istorie “răscoala de la Tatarbunar”, metoda de lucru, stilul tras la indigo aplicat mai târziu în Transnistria, Crimea și Donbas, și cel mai pregnant - în Ucraina.Azi Rusia contraatacă, iar Moldova rămâne blocată într-o zonă gri de izolare și stagnare între Vest și Est, într-o zonă de risc ridicat – în linia întâi, la fel ca-n 1924 la Tatar-Bunar. Cazul Tatar-Bunar semnalează cu mult inainte unele din elementele “războiului-hibrid” modern: folosirea măsurilor informaționale, umanitare și a altor măsuri nemilitare, împreună cu potențialul protestatar al populației. Moscova se arată extrem de abilă în componentele de război informațional și cibernetic și la tactici de câștigare a inimilor și minților populației civile, exact ca în 1924 în sudul Basarabiei. Episodul Tatar-Bunar însumează o mulțime de similitudini cu epoca modernă, e un subiect captivant pentru un documentarist prin puterea prin care crează legături între trecut și prezent, legături multiple, pe mai multe paliere. TATARBUNAR face trecutul din nou prezent, iar prezentul mai inteligibil.

Grigore Chiper Cu romanul în vacanță

De Grigore Chiper mă leagă mai multe "semne" (ca să folosesc titlul uneia din povestirile proaspătului volum de proze scurte "Cu romanul în vacanță" lansat ieri). Un "semn" e de pornire, de același leat, de la vetre apropiate, căușănene. Alt "semn" marchează o fascinantă călătorie până la lacul Wannsee din vestul Berlinului, la Literaturisches Colloquium numit de unii și "conacul din inima literaturii". Am mers acolo - Grigore cu poeziile, eu cu filmele - într-o companie pe cinste: Spiridon Vangheli, Suceveanu Arcadie, Vasile Garnet, Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun. A mai fost și un "semn" exotic, când un cercetător din Spania, Suso Moinhos, mi-a solicitat (prin intermediul mesageria.md) un exemplar de Perioada albastră, volum de poezie de Grigore Chiper scos la Editura Fundației Culturale Române, prilej de a ne revedea și de a încasa de la Grigore "mustrări" adresate preferințelor mele poetice. La lansarea cărții și Q&A-ul de ieri moderate de Iulian Ciocan am remarcat și mă solidarizez cu critica lui Grigore a curriculei școlare, partea cu repertoriul lecturilor obligatorii, care e depășit și departe de a stimula și a forma apetența pentru citit. După această ispravă editorială pentru care îl felicit, n-am decât să-i doresc lui Grigore Chiper o vacanță confortabilă, iar cititorilor o vară "Cu romanul în vacanță".

Pușcă, un om al cetății

Pe zidurile Cetății Albe cu un om, ca mulți alți români basarabeni pierduți în negura istoriei... Iată, și eu i-am pierdut din memorie prenumele, însă numele de familie l-am reținut bine - Pușcă. În acte rusești - Pușcariov, așa l-au rebotezat în gulag-uri. Mi-a mai povestit, că a fost extradat de România în URSS după război. Pentru că a lucrat la muzeul de istorie din Odesa în timpul războiului, n-avea cum să-l ocolească condamnarea și exilul. A făcut 26 de ani de lagăre și domicilii forțate în taiga, după care s-a întors la baștină în Cetatea Albă... Nu-mi amintesc cum l-am găsit și din pasa cui i-am solicitat să ne însoțească în excursia prin cetate... I-am promis, că vom reveni în câteva săptămâni și vom discuta mai pe îndelete, dar nu a mai fost de găsit. Vecinii mi-au povestit, că s-a stins în scurt timp după întrevederea noastră. Public aici această fotografie, poate, ultima din viața unui basarabean de-al nostru, om al cetății pe nume Pușcă.