ALECU DELEU / SEMNE DE CARTE
Un film-deconstrucție a unui clișeu propagandistic și o experiență umană a "existenței prin cultură” în comunism.
În plin proces de tranziție de la vechile structuri țariste și integrarea Basarabiei în cadrul statului național, România a fost supusă unor permanente agresiuni ale sovietelor. Pragul critic al acestor provocări a fost atins în septembrie 1924 la Tatarbunar, un mic târg din județul Cetatea Albă, locuit în proporție de 70% de ruși și ucraineni...
Alecu Deleu: Idea acestui film a încolțit demult, dar a prins un contur real în primăvara lui 2014 după evenimentele dramatice din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația Rusă.Înainte de această anexare pentru cei mai mulți părea neverosimil să mai existe din partea Rusiei vreo amenințare serioasă la adresa spațiului postsovietic. După Crimeea, Donețk, Lugansk, Mariupol, însă, capacitatea Rusiei de a redesena harta Europei și de a incita la război a devenit tot mai evidentă. Dacă ne gândim la tendința separatistă prorusă a Transnistriei și la conflictele din Osetia de Sud și Abhazia, conflictul din Ucraina sugerează existența unei traiectorii continue și îngrijorătoare - revanșardă, Rusia contestă actuala ordine mondială instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Răsfoind înapoi până în 1924 paginile acestei traectorii imperialiste rusești, vom recunoaște stupefiați în deversiunea de la Tatar-Bunar, numită în manualele sovietice de istorie “răscoala de la Tatarbunar”, metoda de lucru, stilul tras la indigo aplicat mai târziu în Transnistria, Crimea și Donbas, și cel mai pregnant - în Ucraina.Azi Rusia contraatacă, iar Moldova rămâne blocată într-o zonă gri de izolare și stagnare între Vest și Est, într-o zonă de risc ridicat – în linia întâi, la fel ca-n 1924 la Tatar-Bunar. Cazul Tatar-Bunar semnalează cu mult inainte unele din elementele “războiului-hibrid” modern: folosirea măsurilor informaționale, umanitare și a altor măsuri nemilitare, împreună cu potențialul protestatar al populației. Moscova se arată extrem de abilă în componentele de război informațional și cibernetic și la tactici de câștigare a inimilor și minților populației civile, exact ca în 1924 în sudul Basarabiei. Episodul Tatar-Bunar însumează o mulțime de similitudini cu epoca modernă, e un subiect captivant pentru un documentarist prin puterea prin care crează legături între trecut și prezent, legături multiple, pe mai multe paliere.
TATARBUNAR face trecutul din nou prezent, iar prezentul mai inteligibil.
De Grigore Chiper mă leagă mai multe "semne" (ca să folosesc titlul uneia din povestirile proaspătului volum de proze scurte "Cu romanul în vacanță" lansat ieri). Un "semn" e de pornire, de același leat, de la vetre apropiate, căușănene. Alt "semn" marchează o fascinantă călătorie până la lacul Wannsee din vestul Berlinului, la Literaturisches Colloquium numit de unii și "conacul din inima literaturii". Am mers acolo - Grigore cu poeziile, eu cu filmele - într-o companie pe cinste: Spiridon Vangheli, Suceveanu Arcadie, Vasile Garnet, Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun. A mai fost și un "semn" exotic, când un cercetător din Spania, Suso Moinhos, mi-a solicitat (prin intermediul mesageria.md) un exemplar de Perioada albastră, volum de poezie de Grigore Chiper scos la Editura Fundației Culturale Române, prilej de a ne revedea și de a încasa de la Grigore "mustrări" adresate preferințelor mele poetice. La lansarea cărții și Q&A-ul de ieri moderate de Iulian Ciocan am remarcat și mă solidarizez cu critica lui Grigore a curriculei școlare, partea cu repertoriul lecturilor obligatorii, care e depășit și departe de a stimula și a forma apetența pentru citit.
După această ispravă editorială pentru care îl felicit, n-am decât să-i doresc lui Grigore Chiper o vacanță confortabilă, iar cititorilor o vară "Cu romanul în vacanță".
Pe zidurile Cetății Albe cu un om, ca mulți alți români basarabeni pierduți în negura istoriei...
Iată, și eu i-am pierdut din memorie prenumele, însă numele de familie l-am reținut bine - Pușcă. În acte rusești - Pușcariov, așa l-au rebotezat în gulag-uri. Mi-a mai povestit, că a fost extradat de România în URSS după război. Pentru că a lucrat la muzeul de istorie din Odesa în timpul războiului, n-avea cum să-l ocolească condamnarea și exilul. A făcut 26 de ani de lagăre și domicilii forțate în taiga, după care s-a întors la baștină în Cetatea Albă...
Nu-mi amintesc cum l-am găsit și din pasa cui i-am solicitat să ne însoțească în excursia prin cetate... I-am promis, că vom reveni în câteva săptămâni și vom discuta mai pe îndelete, dar nu a mai fost de găsit. Vecinii mi-au povestit, că s-a stins în scurt timp după întrevederea noastră.
Public aici această fotografie, poate, ultima din viața unui basarabean de-al nostru, om al cetății pe nume Pușcă.
În unul din clasoarele mele cu timbre adunate în adolescență am un timbru de nota 5 (maximă pentru acea perioadă). E ăsta cu o gravură de Rembrandt "Bătrân cu barbă într-o șapcă de blană înaltă cu ochii închiși", numit scurt de Poșta Bulgară "Сap de bătrân".
Mi-a prins bine acest timbru, ca să nu spun că a fost salvator în prima mea sesiune studențească la exemenul "Istoria artelor". La cea de-a treia probă și ultima urma să identific conform curriculei autorul, perioada, tehnica, stilul și țara unei opere de artă (după reproducția propusă de examenator), mai puțin cunoscută publicului larg și, bineînțeles, fără referințe în manualele de studii.
- Rembrandt! Capul unui pustnic - am exclamat eu fără ezitare la vederea reproducției gravurii.
Examenatorul, destul de uimit și fără să-și ascundă satisfacția, m-a felicitat cu această reușită erudită, dar a menționat: "capul unui bătrân" - bulgărescul "stareț" de pe timbru în rusește poate fi tradus "om bătrân", dar și "pustnic" sau "călugăr în vârstă"...
Păstrez pe raft o carte - "Olimpia"- a acestui examenator-profesor, fin cunoscător al artelor - Gleb Ivanovich Sokolov, doctor în istoria artelor, specialist în artele antichității.
Invitația de a păși lunea viitoare (20 ianuarie 2020) pe covorul roșu al primei Gale de film moldovenesc post-sovietic ridică, pe lângă eternele diferende vizavi de top-uri, clasamente, ratinguri, jurizări, etc.(aproape întotdeauna contestate de cei rămași înafară), și o nedumerire, mai degrabă un dezacord personal, pe care vreau să-l declar mai jos.
"Gala Cineaștilor 2020" este un concurs finanțat de Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova (CNC) și organizat de Uniunea Cineaștilor (UCM). UCM-ul este condus de Virgiliu Mărgineanu, Președinte, și, tot dumnealui, Director General al OWH Studio, casă de film prezentă cu 3 producții și 23 de nominalizări la premiile Galei 2020. Este evident un conflict de interese (CDI). O definiție utilizată pentru CDI pe scară largă spune: Un conflict de interese este un set de circumstanțe unde există riscul ca raționamentul profesional sau acțiunile legate de un interes principal vor fi în mod nejustificat influențate de un interes secundar. Formele CDI sunt multiple, una dintre ele fiind "self-dealing-ul", adică tranzacție cu tine însuți, iar alta este nepotismul, în care o soție, nepot, soră sau o altă rudă apropiată este favorizată, acordându-i-se avantaje nu pe motiv de competențe, ci de umori personale. Favoritismul este o practica atât de omenească încât Adam Bellow a comparat, îndrăzneț, favoritismul cu onanismul: ambele sunt niște practici furtive, oamenii sunt irezistibil atrași de ele, pentru că la final știu că obțin satisfacție. Doar, că nimeni nu prea recunoaște.
Practicat cu sârg în tranziția noastră capitalistă, mai ales în zona politicului moldovenesc, favoritismul a contaminat și viciat toate sferele vieții noastre, inclusiv și industriile creative. Așa au apărut funcționari-ariviști, artiști ai poporului pe care poporul nu-i cunoaște, producții cu finanțări de la stat pseudoartistice, îndemnizații de merit absolut nemeritate etc.
Uniunea Cineaștilor, din care nu fac parte, dar pe care o percep ca pe un sindicat al cineaștilor, ar trebui să fie o platformă de solidarizare a breslei în fața provocărilor timpului, un antidot contra poluării bucuriei de a trăi și a crea laolaltă, și nu ca o plasă de siguranță a clientelismului (apropo, o altă formă de CDI) întro competiție cinematografică autohtonă.
OWH Studio este o societate comercială privată cu activități multiple pe plan local, multe din ele fiind finanțate cadențat de bugete publice, de la stat, și nu ar mai trebui să profite și de alte indulgențe și favorizări, plecări, ca să-i zic așa, din "pole position", dacă tot e anunțată drept o competiție-concurs numita "gală". E frustrant pentru restul - pe lângă faptul că nu este corect, este și o subminare a meritocrației și o antiselecție, cum numea inspirat fenomenul Petru Creția. Nici sub umbrela generoasă a Cronografului, un festival de film documentar important pentru toți cineaștii și cinefilii din Moldova organizat de OWH, nu ar trebui să ne trezim captivi ai unor îngăduințe și "pietăți", care în altă parte (în business, de exemplu) ar fi taxate imediat drept conflict de interese.
Presupun, că la un moment dat, asaltat de flaterii și însurat cu fudulia funcției obștești, Dl Mărgineanu a socotit bunul-simț drept un dușman al "valorii" sale, lăsând larg deschisă calea unui favoritism toxic și unor practici nocive pentru societate și breasla de film, în speță.
În lipsa unui segment important al industriei cinematografice la noi, al criticii de specialitate, așteptam cu interes această gală pentru a lua pulsul unei industrii în stadiu "larvar", dar cu reale semne de deșteptare. Din motive expuse mai sus, totuși trebuie să mai amân, și, să retrag filmul "Pași pe graniță" nominalizat la categoria "Cel mai bun film documentar" dintro competiție cu fairplay-ul amputat.
Iar, domnului Mărgineanu i-aş da amicalmente un sfat: să reflecteze mai adânc asupra faptului că e pus în fața unei dileme etice de a separa clar afacerea privată de diriguirea unei zone publice și de a simți momentul când și unde se trece granița dintre bine și rău.
