ALECU DELEU / SEMNE DE CARTE
Pe zidurile Cetății Albe cu un om, ca mulți alți români basarabeni pierduți în negura istoriei...
Iată, și eu i-am pierdut din memorie prenumele, însă numele de familie l-am reținut bine - Pușcă. În acte rusești - Pușcariov, așa l-au rebotezat în gulag-uri. Mi-a mai povestit, că a fost extradat de România în URSS după război. Pentru că a lucrat la muzeul de istorie din Odesa în timpul războiului, n-avea cum să-l ocolească condamnarea și exilul. A făcut 26 de ani de lagăre și domicilii forțate în taiga, după care s-a întors la baștină în Cetatea Albă...
Nu-mi amintesc cum l-am găsit și din pasa cui i-am solicitat să ne însoțească în excursia prin cetate... I-am promis, că vom reveni în câteva săptămâni și vom discuta mai pe îndelete, dar nu a mai fost de găsit. Vecinii mi-au povestit, că s-a stins în scurt timp după întrevederea noastră.
Public aici această fotografie, poate, ultima din viața unui basarabean de-al nostru, om al cetății pe nume Pușcă.
În unul din clasoarele mele cu timbre adunate în adolescență am un timbru de nota 5 (maximă pentru acea perioadă). E ăsta cu o gravură de Rembrandt "Bătrân cu barbă într-o șapcă de blană înaltă cu ochii închiși", numit scurt de Poșta Bulgară "Сap de bătrân".
Mi-a prins bine acest timbru, ca să nu spun că a fost salvator în prima mea sesiune studențească la exemenul "Istoria artelor". La cea de-a treia probă și ultima urma să identific conform curriculei autorul, perioada, tehnica, stilul și țara unei opere de artă (după reproducția propusă de examenator), mai puțin cunoscută publicului larg și, bineînțeles, fără referințe în manualele de studii.
- Rembrandt! Capul unui pustnic - am exclamat eu fără ezitare la vederea reproducției gravurii.
Examenatorul, destul de uimit și fără să-și ascundă satisfacția, m-a felicitat cu această reușită erudită, dar a menționat: "capul unui bătrân" - bulgărescul "stareț" de pe timbru în rusește poate fi tradus "om bătrân", dar și "pustnic" sau "călugăr în vârstă"...
Păstrez pe raft o carte - "Olimpia"- a acestui examenator-profesor, fin cunoscător al artelor - Gleb Ivanovich Sokolov, doctor în istoria artelor, specialist în artele antichității.
Invitația de a păși lunea viitoare (20 ianuarie 2020) pe covorul roșu al primei Gale de film moldovenesc post-sovietic ridică, pe lângă eternele diferende vizavi de top-uri, clasamente, ratinguri, jurizări, etc.(aproape întotdeauna contestate de cei rămași înafară), și o nedumerire, mai degrabă un dezacord personal, pe care vreau să-l declar mai jos.
"Gala Cineaștilor 2020" este un concurs finanțat de Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova (CNC) și organizat de Uniunea Cineaștilor (UCM). UCM-ul este condus de Virgiliu Mărgineanu, Președinte, și, tot dumnealui, Director General al OWH Studio, casă de film prezentă cu 3 producții și 23 de nominalizări la premiile Galei 2020. Este evident un conflict de interese (CDI). O definiție utilizată pentru CDI pe scară largă spune: Un conflict de interese este un set de circumstanțe unde există riscul ca raționamentul profesional sau acțiunile legate de un interes principal vor fi în mod nejustificat influențate de un interes secundar. Formele CDI sunt multiple, una dintre ele fiind "self-dealing-ul", adică tranzacție cu tine însuți, iar alta este nepotismul, în care o soție, nepot, soră sau o altă rudă apropiată este favorizată, acordându-i-se avantaje nu pe motiv de competențe, ci de umori personale. Favoritismul este o practica atât de omenească încât Adam Bellow a comparat, îndrăzneț, favoritismul cu onanismul: ambele sunt niște practici furtive, oamenii sunt irezistibil atrași de ele, pentru că la final știu că obțin satisfacție. Doar, că nimeni nu prea recunoaște.
Practicat cu sârg în tranziția noastră capitalistă, mai ales în zona politicului moldovenesc, favoritismul a contaminat și viciat toate sferele vieții noastre, inclusiv și industriile creative. Așa au apărut funcționari-ariviști, artiști ai poporului pe care poporul nu-i cunoaște, producții cu finanțări de la stat pseudoartistice, îndemnizații de merit absolut nemeritate etc.
Uniunea Cineaștilor, din care nu fac parte, dar pe care o percep ca pe un sindicat al cineaștilor, ar trebui să fie o platformă de solidarizare a breslei în fața provocărilor timpului, un antidot contra poluării bucuriei de a trăi și a crea laolaltă, și nu ca o plasă de siguranță a clientelismului (apropo, o altă formă de CDI) întro competiție cinematografică autohtonă.
OWH Studio este o societate comercială privată cu activități multiple pe plan local, multe din ele fiind finanțate cadențat de bugete publice, de la stat, și nu ar mai trebui să profite și de alte indulgențe și favorizări, plecări, ca să-i zic așa, din "pole position", dacă tot e anunțată drept o competiție-concurs numita "gală". E frustrant pentru restul - pe lângă faptul că nu este corect, este și o subminare a meritocrației și o antiselecție, cum numea inspirat fenomenul Petru Creția. Nici sub umbrela generoasă a Cronografului, un festival de film documentar important pentru toți cineaștii și cinefilii din Moldova organizat de OWH, nu ar trebui să ne trezim captivi ai unor îngăduințe și "pietăți", care în altă parte (în business, de exemplu) ar fi taxate imediat drept conflict de interese.
Presupun, că la un moment dat, asaltat de flaterii și însurat cu fudulia funcției obștești, Dl Mărgineanu a socotit bunul-simț drept un dușman al "valorii" sale, lăsând larg deschisă calea unui favoritism toxic și unor practici nocive pentru societate și breasla de film, în speță.
În lipsa unui segment important al industriei cinematografice la noi, al criticii de specialitate, așteptam cu interes această gală pentru a lua pulsul unei industrii în stadiu "larvar", dar cu reale semne de deșteptare. Din motive expuse mai sus, totuși trebuie să mai amân, și, să retrag filmul "Pași pe graniță" nominalizat la categoria "Cel mai bun film documentar" dintro competiție cu fairplay-ul amputat.
Iar, domnului Mărgineanu i-aş da amicalmente un sfat: să reflecteze mai adânc asupra faptului că e pus în fața unei dileme etice de a separa clar afacerea privată de diriguirea unei zone publice și de a simți momentul când și unde se trece granița dintre bine și rău.
Unele din primele fascicule ale Dicționarului româno-german de Heimann Hariton Tiktin elaborat în perioada 1896-1926 le puteți găsi la mesageria.md
Găzduirea lor e un motiv de nedisimulată mândrie și un pretext de a afla mai multe despre autorul lor, unul din iluștrii precursori ai lingvisticii românești - Heimann Tiktin, evreu botezat cu prenumele Hariton, cu doctorat în filologia română luat la universitatea din Leipzig, căsătorit la Iași și primit cu apreciere și prietenie de către vârfurile intelectualității literare: Nicolae Iorga, Gheorghe Kirileanu, Titu Maiorescu, Alexandru Philippide, A. C. Cuza, Ovid Densușianu, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ș.a., îndrumat de Eminescu în studierea folclorului, regionalismelor, lexicografiei, literaturii și istoriei române...
Evocând începutul afirmării lui Tiktin, Nicolae Iorga arăta: „Acum vreo cincizeci de ani a răsărit la Iași un om cum rareori se găsesc pe lume. Străin, evreu, de familie rabinică născut in Silezia... acela care căuta să deslușească tainele alcătuirii graiului nostru".
Născut într-un an cu Eminescu, Heimann Hariton Tiktin a murit la Berlin în 1936. Conform dorinței sale, a fost înmormântat la Iași.
După ceva timp am revăzut Solaris-ul lui Tarkovski.N-a fost deloc gratuit reproșul lui Stanislav Lem, autorul romanului ecranizat , care i-a spus lui Tarkovski în timpul uneia dintre certuri, că el nu a filmat deloc „Solaris”, ci „Crimă și pedeapsă”.Mi-am închipuit pentru un moment, că dacă "Oceanul" s-ar răzbuna cu oamenii și pe Pământ la fel cum o face pe Solaris, materializându-le remușcările de conștiință, n-am ști (cel puțin majoritatea dintre noi) ce-i plictisul și nici însingurarea - ne-am pomeni mereu însoțiți de membrii "cabinetului din umbră" al spiritului nostru neastâmpărat...
