Înțelepciune samanidă

Desprind dintr-o carte de epigrafie orientală un lucru extrem de curios: cele mai des întâlnite inscripții aforistice pe ceramica din Samarkand și, în general, pe ceramica samanidă din secolele IX–X vorbesc despre... generozitate. Pe primul loc ca frecvență se află îndemnul: „Generozitatea este una dintre însușirile locuitorilor Paradisului.” Urmează: „Generozitatea este străjerul onoarei și al averii.” La fel de des apare și ideea: „Omul cu adevărat generos, chiar dacă sărăcește, nu încetează să fie generos.” Într-un mare oraș comercial de pe Drumul Mătăsii, cum a fost Samarkandul, bogăția era, fără îndoială, prețuită. Dar, se pare, și mai mult era prețuită capacitatea de a o împărți cu ceilalți. Înțelegem astfel că, în cultura islamică a epocii samanide, onoarea unui om nu era măsurată atât prin averea pe care o avea, cât prin felul în care știa să o folosească. Omul darnic câștiga respectul și recunoștința comunității, iar generozitatea devenea, la propriu, străjerul onoarei sale. Averea nu era păzită de ziduri, de porți sau de arme, ci de reputația celui care o deținea. Un zgârcit putea fi foarte bogat, dar nu se bucura de cinstea semenilor. Am găsit în aceeași culegere și o idee care astăzi poate părea surprinzătoare: unii autori medievali afirmă că un musulman zgârcit este mai rău decât un păgân generos Generozitatea putea cântări mai greu decât apartenența religioasă. Este un detaliu care vorbește despre rafinamentul moral și cultural al societății samanide. Să fie oare actual și pentru noi?! P.S.Aceste inscripții nu erau scrise pe zidurile palatelor și nici în tratate de filozofie sau teologie. Ele apăreau pe vase obișnuite de masă.În fiecare zi omul lua farfuria în mâini și odată cu hrana citea și o învățătură morală. https://mesageria.md/single/carte/istorie/%D1%8D%D0%BF%D0%B8%D0%B3%D1%80%D0%B0%D1%84%D0%B8%D0%BA%D0%B0-%D0%B2%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%BA%D0%B0-xvi-%D1%81%D0%B1%D0%BE%D1%80%D0%BD%D0%B8%D0%BA-%D1%81%D1%82%D0%B0%D1%82%D0%B5%D0%B9

The Rule of 50 a lui Nancy Pearl

Cititorii inveterați cunosc regulă celor 50 de pagini (The Rule of 50) a lui Nancy Pearl: dacă până la pagina 50 cartea nu te-a prins, abandoneaz-o. Ceva mai târziu Nancy și-a amendat regula cu următoarea completare: dacă ai peste 50 de ani, scazi vârsta ta din 100, iar rezultatul este numărul de pagini pe care merită să le parcurgi înainte de a renunța la o carte. De un deceniu și jumătate fac uz de acest amendament, căruia i-am adăugat și o notă personalizată, de obișnuință de buchinist - acele pagini nu trebuie să fie neapărat de la începutul cărții, pot fi citite aleatoriu din mai multe pasaje doar să respecte „norma” propusă de Nancy Pearl.   Ca anticar și bibliofil, aș breveta și eu o regulă cu riscuril unui truism: uneori comoara nu este doar în textul tipărit, ci și în ceea ce au lăsat autorul sau un cititor pe prima pagină albă, precum acest autograf al lui H. Sanielevici, dedicația în versuri a lui Charles-Adolphe Cantacuzène sau semnătura misterioasei Margueritte...

Epîtres des hommes obscurs

Epîtres des hommes obscurs - Epistolae Obscurorum Virorum – Scrisorile oamenilor întunecați, atribuită lui Ulrich von Hutten, este o capodoperă a satirei renascentiste germane. În aceste scrisori autorii fictivi – studenți și clerici „întunecați”, aparent ignoranți – își trimit mesaje ridicole unii altora, dezvăluind cu umor și finețe absurditățile moravurilor universitare, ipocrizia clericală și vanitățile societății germane de la începutul secolului XVI. E printre cele mai inteligente și ironice texte ale Renașterii. Poate că nu se bucură de aceeași faimă ca Utopia, Decameronul, Gargantua și Pantagruel, sau Il Principe și Elogiul nebuniei, dar rămâne, fără îndoială, cea mai acidă și directă satiră a Renașterii germane, un veritabil Rabelais german :) O carte cu personalitate, născută în secolul XVI, care răsună surprinzător de contemporană – o adevărată raritate, dacă ne uităm la certurile de azi, care par să se întindă pe linie dreaptă, fără colțuri, fără stil, fără umor, fără nicio savoare, ehh! AD  03 aprilie 2026 p.s. pe Raftul Ameliei la mesageria.md stă volumul I, o ediție franceză ilustrată din 1933, prima traducere franceză integrală (J. Priel), colecția Lumen Animi.

Cărți pentru nevoile războiului și ale păcii

De la începutul războiului am trimis în Ucraina mai multe cărți. "Am trimis" e un fel de a spune, de regulă, venea cineva din ucrainenii de ocazie, stabiliți sau în tranzit prin Chișinău și ridicau comanda de la anticariat, urmând s-o transmită mai departe destinatarului final. Îmi amintesc (mă ajută cu asta și registrul de evidență al comenzilor), pe 9 aprilie 2023, o doamnă s-a apropiat de geamul librăriei să ridice cărțile comandate (pentru cei grăbiți e o opțiune comodă de a lua cartea rezervată la "ghișeu" fără a accede în librărie), două tomuri mari Машиностроение - Inginerie mecanică, ediție sovietică din 1947. Deși ploua destul de tare, am reușit să schimbăm câteva vorbe la fereastră - ea cu umbrela sub ploaie, eu în interiorul librăriei. Mi-a spus că e din Ucraina, iar cărțile sunt pentru fiul ei ofițer ZSU. Deja pricepusem, că achiziția nu urmărește un imperativ bibliofil, că e mai de grabă pentru nevoile războiului și i-am declarat fără a mă codi că donez cărțile pentru armata ucraineană. La care doamna a ripostat, mi-a spus că nu primește și că regretă că mi-a zis de unde vine. Până la urmă, după un scurt meci de argumente, tot ea a găsit soluția acceptabilă - îmi achită și ia un al treilea volum din aceeași serie, unul în afara comenzii făcute, iar primele două și-le îngăduie drept gratuitate. Azi a mai venit o comandă de la ucraineni, de la Natalia din Kyiv, oarecum surprinzătoare. Natalia și-a dorit o cărțulie scoasă în 1984 de editura Știința și de Grădina Botanică din Chișinău - Пионы - Bujori de Adela Dumitrașcu.A specificat în comandă: я хочу перекласти цю книгу на свою мову, бо знання там цінні (vreau să traduc această carte pentru că cunoștințele de acolo sunt valoroase).Дякую за підтримку!Слава Україні! Am răspuns: Героям Навічно Слава!Dacă n-ai eroi, cum să te bucuri de flori?

José Saramago pe blog despre Fernando Pessoa

"Dați-mi ochelarii" au fost ultimele cuvinte rostite de Fernando Pessoa înainte de a muri... Aflu despre asta nu din Retorică în fața morții (https://mesageria.md/single/carte/antropologie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri) a lui Dorian Furtună, cartea cu un impunător panoramic al ultimelor clipe din viaţa a peste 1300 de personalități, ci din altă carte, avându-l ca autor pe José Saramago. "Pare destul de plauzibil să fi intenționat să se privească în oglindă, ca să vadă cine era acolo până la urmă" - presupune aluziv Saramago cu referire la ultima dorință a enigmaticului lusitan, care s-a remarcat printr-o carieră literară plină de mai multe voci. Considerat de unii drept cel mai reprezentativ poet al secolului XX, Fernando Pessoa, inclasabil, uimește prin puterea de a se depersonaliza, de a simula, a se multiplica, inventând o întreagă familie literară cu peste șaptezeci de nume sau heteronime cu viziuni, stiluri și chiar biografii diferite. După moartrea sa prematură (F.P. a murit la 47 de ani) a fost descoperit faimosul cufăr cu 27.453 de texte în afara celor publicate de el însuși. p.s. amintita carte a lui Saramago (https://mesageria.md/single/carte/beletristic%C4%83/caietul-texte-scrise-pentru-blog-septembrie-2008-martie-2009) e cu texte scrise pentru blog, pagina infinită a internetului, care, aproape sigur, reduce însemnat șansele de a mai descoperi în viitor alte cufere cu niscaiva texte postume...