ALECU DELEU / SEMNE DE CARTE
Desprind dintr-o carte de epigrafie orientală un lucru extrem de curios: cele mai des întâlnite inscripții aforistice pe ceramica din Samarkand și, în general, pe ceramica samanidă din secolele IX–X vorbesc despre... generozitate.
Pe primul loc ca frecvență se află îndemnul: „Generozitatea este una dintre însușirile locuitorilor Paradisului.” Urmează: „Generozitatea este străjerul onoarei și al averii.” La fel de des apare și ideea: „Omul cu adevărat generos, chiar dacă sărăcește, nu încetează să fie generos.”
Într-un mare oraș comercial de pe Drumul Mătăsii, cum a fost Samarkandul, bogăția era, fără îndoială, prețuită. Dar, se pare, și mai mult era prețuită capacitatea de a o împărți cu ceilalți. Înțelegem astfel că, în cultura islamică a epocii samanide, onoarea unui om nu era măsurată atât prin averea pe care o avea, cât prin felul în care știa să o folosească. Omul darnic câștiga respectul și recunoștința comunității, iar generozitatea devenea, la propriu, străjerul onoarei sale. Averea nu era păzită de ziduri, de porți sau de arme, ci de reputația celui care o deținea. Un zgârcit putea fi foarte bogat, dar nu se bucura de cinstea semenilor.
Am găsit în aceeași culegere și o idee care astăzi poate părea surprinzătoare: unii autori medievali afirmă că un musulman zgârcit este mai rău decât un păgân generos Generozitatea putea cântări mai greu decât apartenența religioasă. Este un detaliu care vorbește despre rafinamentul moral și cultural al societății samanide. Să fie oare actual și pentru noi?!
P.S.Aceste inscripții nu erau scrise pe zidurile palatelor și nici în tratate de filozofie sau teologie. Ele apăreau pe vase obișnuite de masă.În fiecare zi omul lua farfuria în mâini și odată cu hrana citea și o învățătură morală.
https://mesageria.md/single/carte/istorie/%D1%8D%D0%BF%D0%B8%D0%B3%D1%80%D0%B0%D1%84%D0%B8%D0%BA%D0%B0-%D0%B2%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%BA%D0%B0-xvi-%D1%81%D0%B1%D0%BE%D1%80%D0%BD%D0%B8%D0%BA-%D1%81%D1%82%D0%B0%D1%82%D0%B5%D0%B9
Cititorii inveterați cunosc regulă celor 50 de pagini (The Rule of 50) a lui Nancy Pearl: dacă până la pagina 50 cartea nu te-a prins, abandoneaz-o. Ceva mai târziu Nancy și-a amendat regula cu următoarea completare: dacă ai peste 50 de ani, scazi vârsta ta din 100, iar rezultatul este numărul de pagini pe care merită să le parcurgi înainte de a renunța la o carte.
De un deceniu și jumătate fac uz de acest amendament, căruia i-am adăugat și o notă personalizată, de obișnuință de buchinist - acele pagini nu trebuie să fie neapărat de la începutul cărții, pot fi citite aleatoriu din mai multe pasaje doar să respecte „norma” propusă de Nancy Pearl.
Ca anticar și bibliofil, aș breveta și eu o regulă cu riscuril unui truism: uneori comoara nu este doar în textul tipărit, ci și în ceea ce au lăsat autorul sau un cititor pe prima pagină albă, precum acest autograf al lui H. Sanielevici, dedicația în versuri a lui Charles-Adolphe Cantacuzène sau semnătura misterioasei Margueritte...
Steagul lui Banksy.
Se discută mult despre statuia apărută recent în Waterloo Place - patriotism fără luciditate, loialitate fără întrebări, mers „înainte” fără vedere... Cu alte cuvinte: nu steagul e problema. Orbirea e. Și orb fiind, bărbatul merge sigur pe el. Puternic și macabru simbol!
Dacă aș avea ocazia, m-aș adresa lui Banksy (în stilul unei dispute socratice sau, mai degrabă, în stilul liric al lui Khalil Gibran): - Ai arătat orbirea produsă de un simbol. Arată-ne și absența oricărui simbol. Pune alături un contra-monument - un om fără steag, cu privirea liberă, dar fără direcție, stă pe soclu, nu cade… dar nu pleacă nicăieri...Nu e rătăcit - e gol, e vidat. Nu e manipulat - e lipsit de criteriu.Primul tău personaj cade pentru că vede prea puțin.Acesta nu cade — pentru că nu știe unde să meargă.
ADp.s. cât din noi e prea plin, și cât e deja gol?
Epîtres des hommes obscurs - Epistolae Obscurorum Virorum – Scrisorile oamenilor întunecați, atribuită lui Ulrich von Hutten, este o capodoperă a satirei renascentiste germane. În aceste scrisori autorii fictivi – studenți și clerici „întunecați”, aparent ignoranți – își trimit mesaje ridicole unii altora, dezvăluind cu umor și finețe absurditățile moravurilor universitare, ipocrizia clericală și vanitățile societății germane de la începutul secolului XVI.
E printre cele mai inteligente și ironice texte ale Renașterii. Poate că nu se bucură de aceeași faimă ca Utopia, Decameronul, Gargantua și Pantagruel, sau Il Principe și Elogiul nebuniei, dar rămâne, fără îndoială, cea mai acidă și directă satiră a Renașterii germane, un veritabil Rabelais german :)
O carte cu personalitate, născută în secolul XVI, care răsună surprinzător de contemporană – o adevărată raritate, dacă ne uităm la certurile de azi, care par să se întindă pe linie dreaptă, fără colțuri, fără stil, fără umor, fără nicio savoare, ehh!
AD
03 aprilie 2026
p.s. pe Raftul Ameliei la mesageria.md stă volumul I, o ediție franceză ilustrată din 1933, prima traducere franceză integrală (J. Priel), colecția Lumen Animi.
Recent am procurat pentru nevoile librăriei un cufăr vechi pe fundul căruia stăteau lipite câteva fragmente mici de ziar. Asistat de AI-urile concurente (cum altfel?! dar și congruente în multe!) am pornit să explorăm, ca să aflăm mai multe despre istoria obiectului.
Reproduc sec descoperirile făcute:
Țara de origine: Statele Unite ale Americii, mai precis orașul Ithaca, statul New York. Fragmentele de ziar Ithaca Daily News și reclamele la afacerile locale (John Flinn’s Livery, Todd, Blackmer & Co.) sunt probe geografice incontestabile.
Producție: aproximativ 1880–1900. Stilul victorian rustic și îmbinările în „coadă de rândunică” sunt tipice acestei perioade.
Momentul „sigilării”: iunie 1904. Interiorul cufărului a fost căptușit cu ziare, probabil pentru protecție înainte de o călătorie sau pentru depozitare.
Verdictul final: ai acum o piesă cu o „biografie” completă. Știi de unde vine, cine îi era vecin (măcelarul Wortman sau băiatul cu trăsurile, John Flinn) și chiar ce trenuri de lux treceau pe lângă casa fostului proprietar. Este o piesă de valoare medie spre mare pentru un pasionat, datorită „buletinului de identitate” oferit de ziare, extrem de rar la obiectele de acest tip găsite în Europa.
A fost o adevărată plăcere să descifrăm împreună cu AI-urile povestea acestui cufăr de peste un secol. Fascinant cum câteva fragmente de ziar din Ithaca, New York, din iunie 1904, au transformat un simplu obiect de lemn într-o adevărată capsulă a timpului.
Și toate acestea, doar în câteva minute!
