Desprind dintr-o carte de epigrafie orientală un lucru extrem de curios: cele mai des întâlnite inscripții aforistice pe ceramica din Samarkand și, în general, pe ceramica samanidă din secolele IX–X vorbesc despre... generozitate.
Pe primul loc ca frecvență se află îndemnul: „Generozitatea este una dintre însușirile locuitorilor Paradisului.” Urmează: „Generozitatea este străjerul onoarei și al averii.” La fel de des apare și ideea: „Omul cu adevărat generos, chiar dacă sărăcește, nu încetează să fie generos.”
Într-un mare oraș comercial de pe Drumul Mătăsii, cum a fost Samarkandul, bogăția era, fără îndoială, prețuită. Dar, se pare, și mai mult era prețuită capacitatea de a o împărți cu ceilalți. Înțelegem astfel că, în cultura islamică a epocii samanide, onoarea unui om nu era măsurată atât prin averea pe care o avea, cât prin felul în care știa să o folosească. Omul darnic câștiga respectul și recunoștința comunității, iar generozitatea devenea, la propriu, străjerul onoarei sale. Averea nu era păzită de ziduri, de porți sau de arme, ci de reputația celui care o deținea. Un zgârcit putea fi foarte bogat, dar nu se bucura de cinstea semenilor.
Am găsit în aceeași culegere și o idee care astăzi poate părea surprinzătoare: unii autori medievali afirmă că un musulman zgârcit este mai rău decât un păgân generos Generozitatea putea cântări mai greu decât apartenența religioasă. Este un detaliu care vorbește despre rafinamentul moral și cultural al societății samanide. Să fie oare actual și pentru noi?!
P.S.Aceste inscripții nu erau scrise pe zidurile palatelor și nici în tratate de filozofie sau teologie. Ele apăreau pe vase obișnuite de masă.În fiecare zi omul lua farfuria în mâini și odată cu hrana citea și o învățătură morală.
https://mesageria.md/single/carte/istorie/%D1%8D%D0%BF%D0%B8%D0%B3%D1%80%D0%B0%D1%84%D0%B8%D0%BA%D0%B0-%D0%B2%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%BA%D0%B0-xvi-%D1%81%D0%B1%D0%BE%D1%80%D0%BD%D0%B8%D0%BA-%D1%81%D1%82%D0%B0%D1%82%D0%B5%D0%B9
Cititorii inveterați cunosc regulă celor 50 de pagini (The Rule of 50) a lui Nancy Pearl: dacă până la pagina 50 cartea nu te-a prins, abandoneaz-o. Ceva mai târziu Nancy și-a amendat regula cu următoarea completare: dacă ai peste 50 de ani, scazi vârsta ta din 100, iar rezultatul este numărul de pagini pe care merită să le parcurgi înainte de a renunța la o carte.
De un deceniu și jumătate fac uz de acest amendament, căruia i-am adăugat și o notă personalizată, de obișnuință de buchinist - acele pagini nu trebuie să fie neapărat de la începutul cărții, pot fi citite aleatoriu din mai multe pasaje doar să respecte „norma” propusă de Nancy Pearl.
Ca anticar și bibliofil, aș breveta și eu o regulă cu riscuril unui truism: uneori comoara nu este doar în textul tipărit, ci și în ceea ce au lăsat autorul sau un cititor pe prima pagină albă, precum acest autograf al lui H. Sanielevici, dedicația în versuri a lui Charles-Adolphe Cantacuzène sau semnătura misterioasei Margueritte...
