ALECU DELEU / SEMNE DE CARTE
O selecție și o invitatie, cum a fost asta, la cea de-a 16-a ediție a Festivalului de Film și Istorii de la Râșnov (FFIR), face mai mult decât o vacanță. Judecați și singuri:a) festivalul se autopoziționează așa cum îmi place mie cel mai mult: fără covor roșu, fără fițe, fără isterie, fără breaking news, ca sã înțelegi ce ți se întâmplă!b) beneficiezi în voie de subiecte relevante, filme deștepte, lectori carismatici, public inteligent, dezbateri memorabile, concerte sofisticate, clădiri venerabile, expoziții, spectacole de teatru, standuri de cărți!
Iar, surprizele nu contenesc aici:
c) dezbați Tatarbunar-ul cu nerv, cu public implicat și expertiza unora ca Adrian Cioroianu și Irina Margareta Nistor (ba, mai mult, ambii mi-au văzut documentarul Pași pe graniță tot aici, la Râșnov, în ediția 2020 și chiar au încercat un exercițiu de comparație...), asculți un discurs monumental al istoricului francez Thierry Wolton, procuri o raritate bibliofilă cu autorgraful lui Emil Brumaru și o copie calitativă a unei excepționale hărți dintr-o veche Psaltire de la 1265, guști din pită c după un rețetar din Țara Bârsei, te desfeți cu sunetele cobzei lui Simion Bogdan-Mihai însoțit de Lăutarii de Mătase - în tandra companie a soției Irina și, da, al aerului îmbietor al zilelor și nopților carpatine!
Mai mult decât o vacanță, o vacanță la superlativ!
Acum niște ani deschizătorul de porți în ale filmului nostru autohton regizorul Gheorghe Vodă scria: "Cinematografia, filmul "moldovenesc" a închis ochii... A rămas o singură instituție valabilă care se numește Ana-Maria Plămădeală, ce ne aduce în actualitate "epoca de aur" a filmului național, epoca apusă la o vârstă a tinereții fără bătrânețe."
Valabilitatea acestei "instituții" se menține, dăinuie, rămâne originală, profundă, cuceritoare, am simțit-o cu toții azi.
Un film-deconstrucție a unui clișeu propagandistic și o experiență umană a "existenței prin cultură” în comunism.
În plin proces de tranziție de la vechile structuri țariste și integrarea Basarabiei în cadrul statului național, România a fost supusă unor permanente agresiuni ale sovietelor. Pragul critic al acestor provocări a fost atins în septembrie 1924 la Tatarbunar, un mic târg din județul Cetatea Albă, locuit în proporție de 70% de ruși și ucraineni...
Alecu Deleu: Idea acestui film a încolțit demult, dar a prins un contur real în primăvara lui 2014 după evenimentele dramatice din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația Rusă.Înainte de această anexare pentru cei mai mulți părea neverosimil să mai existe din partea Rusiei vreo amenințare serioasă la adresa spațiului postsovietic. După Crimeea, Donețk, Lugansk, Mariupol, însă, capacitatea Rusiei de a redesena harta Europei și de a incita la război a devenit tot mai evidentă. Dacă ne gândim la tendința separatistă prorusă a Transnistriei și la conflictele din Osetia de Sud și Abhazia, conflictul din Ucraina sugerează existența unei traiectorii continue și îngrijorătoare - revanșardă, Rusia contestă actuala ordine mondială instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Răsfoind înapoi până în 1924 paginile acestei traectorii imperialiste rusești, vom recunoaște stupefiați în deversiunea de la Tatar-Bunar, numită în manualele sovietice de istorie “răscoala de la Tatarbunar”, metoda de lucru, stilul tras la indigo aplicat mai târziu în Transnistria, Crimea și Donbas, și cel mai pregnant - în Ucraina.Azi Rusia contraatacă, iar Moldova rămâne blocată într-o zonă gri de izolare și stagnare între Vest și Est, într-o zonă de risc ridicat – în linia întâi, la fel ca-n 1924 la Tatar-Bunar. Cazul Tatar-Bunar semnalează cu mult inainte unele din elementele “războiului-hibrid” modern: folosirea măsurilor informaționale, umanitare și a altor măsuri nemilitare, împreună cu potențialul protestatar al populației. Moscova se arată extrem de abilă în componentele de război informațional și cibernetic și la tactici de câștigare a inimilor și minților populației civile, exact ca în 1924 în sudul Basarabiei. Episodul Tatar-Bunar însumează o mulțime de similitudini cu epoca modernă, e un subiect captivant pentru un documentarist prin puterea prin care crează legături între trecut și prezent, legături multiple, pe mai multe paliere.
TATARBUNAR face trecutul din nou prezent, iar prezentul mai inteligibil.
De Grigore Chiper mă leagă mai multe "semne" (ca să folosesc titlul uneia din povestirile proaspătului volum de proze scurte "Cu romanul în vacanță" lansat ieri). Un "semn" e de pornire, de același leat, de la vetre apropiate, căușănene. Alt "semn" marchează o fascinantă călătorie până la lacul Wannsee din vestul Berlinului, la Literaturisches Colloquium numit de unii și "conacul din inima literaturii". Am mers acolo - Grigore cu poeziile, eu cu filmele - într-o companie pe cinste: Spiridon Vangheli, Suceveanu Arcadie, Vasile Garnet, Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun. A mai fost și un "semn" exotic, când un cercetător din Spania, Suso Moinhos, mi-a solicitat (prin intermediul mesageria.md) un exemplar de Perioada albastră, volum de poezie de Grigore Chiper scos la Editura Fundației Culturale Române, prilej de a ne revedea și de a încasa de la Grigore "mustrări" adresate preferințelor mele poetice. La lansarea cărții și Q&A-ul de ieri moderate de Iulian Ciocan am remarcat și mă solidarizez cu critica lui Grigore a curriculei școlare, partea cu repertoriul lecturilor obligatorii, care e depășit și departe de a stimula și a forma apetența pentru citit.
După această ispravă editorială pentru care îl felicit, n-am decât să-i doresc lui Grigore Chiper o vacanță confortabilă, iar cititorilor o vară "Cu romanul în vacanță".
Pe zidurile Cetății Albe cu un om, ca mulți alți români basarabeni pierduți în negura istoriei...
Iată, și eu i-am pierdut din memorie prenumele, însă numele de familie l-am reținut bine - Pușcă. În acte rusești - Pușcariov, așa l-au rebotezat în gulag-uri. Mi-a mai povestit, că a fost extradat de România în URSS după război. Pentru că a lucrat la muzeul de istorie din Odesa în timpul războiului, n-avea cum să-l ocolească condamnarea și exilul. A făcut 26 de ani de lagăre și domicilii forțate în taiga, după care s-a întors la baștină în Cetatea Albă...
Nu-mi amintesc cum l-am găsit și din pasa cui i-am solicitat să ne însoțească în excursia prin cetate... I-am promis, că vom reveni în câteva săptămâni și vom discuta mai pe îndelete, dar nu a mai fost de găsit. Vecinii mi-au povestit, că s-a stins în scurt timp după întrevederea noastră.
Public aici această fotografie, poate, ultima din viața unui basarabean de-al nostru, om al cetății pe nume Pușcă.
În unul din clasoarele mele cu timbre adunate în adolescență am un timbru de nota 5 (maximă pentru acea perioadă). E ăsta cu o gravură de Rembrandt "Bătrân cu barbă într-o șapcă de blană înaltă cu ochii închiși", numit scurt de Poșta Bulgară "Сap de bătrân".
Mi-a prins bine acest timbru, ca să nu spun că a fost salvator în prima mea sesiune studențească la exemenul "Istoria artelor". La cea de-a treia probă și ultima urma să identific conform curriculei autorul, perioada, tehnica, stilul și țara unei opere de artă (după reproducția propusă de examenator), mai puțin cunoscută publicului larg și, bineînțeles, fără referințe în manualele de studii.
- Rembrandt! Capul unui pustnic - am exclamat eu fără ezitare la vederea reproducției gravurii.
Examenatorul, destul de uimit și fără să-și ascundă satisfacția, m-a felicitat cu această reușită erudită, dar a menționat: "capul unui bătrân" - bulgărescul "stareț" de pe timbru în rusește poate fi tradus "om bătrân", dar și "pustnic" sau "călugăr în vârstă"...
Păstrez pe raft o carte - "Olimpia"- a acestui examenator-profesor, fin cunoscător al artelor - Gleb Ivanovich Sokolov, doctor în istoria artelor, specialist în artele antichității.
Invitația de a păși lunea viitoare (20 ianuarie 2020) pe covorul roșu al primei Gale de film moldovenesc post-sovietic ridică, pe lângă eternele diferende vizavi de top-uri, clasamente, ratinguri, jurizări, etc.(aproape întotdeauna contestate de cei rămași înafară), și o nedumerire, mai degrabă un dezacord personal, pe care vreau să-l declar mai jos.
"Gala Cineaștilor 2020" este un concurs finanțat de Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova (CNC) și organizat de Uniunea Cineaștilor (UCM). UCM-ul este condus de Virgiliu Mărgineanu, Președinte, și, tot dumnealui, Director General al OWH Studio, casă de film prezentă cu 3 producții și 23 de nominalizări la premiile Galei 2020. Este evident un conflict de interese (CDI). O definiție utilizată pentru CDI pe scară largă spune: Un conflict de interese este un set de circumstanțe unde există riscul ca raționamentul profesional sau acțiunile legate de un interes principal vor fi în mod nejustificat influențate de un interes secundar. Formele CDI sunt multiple, una dintre ele fiind "self-dealing-ul", adică tranzacție cu tine însuți, iar alta este nepotismul, în care o soție, nepot, soră sau o altă rudă apropiată este favorizată, acordându-i-se avantaje nu pe motiv de competențe, ci de umori personale. Favoritismul este o practica atât de omenească încât Adam Bellow a comparat, îndrăzneț, favoritismul cu onanismul: ambele sunt niște practici furtive, oamenii sunt irezistibil atrași de ele, pentru că la final știu că obțin satisfacție. Doar, că nimeni nu prea recunoaște.
Practicat cu sârg în tranziția noastră capitalistă, mai ales în zona politicului moldovenesc, favoritismul a contaminat și viciat toate sferele vieții noastre, inclusiv și industriile creative. Așa au apărut funcționari-ariviști, artiști ai poporului pe care poporul nu-i cunoaște, producții cu finanțări de la stat pseudoartistice, îndemnizații de merit absolut nemeritate etc.
Uniunea Cineaștilor, din care nu fac parte, dar pe care o percep ca pe un sindicat al cineaștilor, ar trebui să fie o platformă de solidarizare a breslei în fața provocărilor timpului, un antidot contra poluării bucuriei de a trăi și a crea laolaltă, și nu ca o plasă de siguranță a clientelismului (apropo, o altă formă de CDI) întro competiție cinematografică autohtonă.
OWH Studio este o societate comercială privată cu activități multiple pe plan local, multe din ele fiind finanțate cadențat de bugete publice, de la stat, și nu ar mai trebui să profite și de alte indulgențe și favorizări, plecări, ca să-i zic așa, din "pole position", dacă tot e anunțată drept o competiție-concurs numita "gală". E frustrant pentru restul - pe lângă faptul că nu este corect, este și o subminare a meritocrației și o antiselecție, cum numea inspirat fenomenul Petru Creția. Nici sub umbrela generoasă a Cronografului, un festival de film documentar important pentru toți cineaștii și cinefilii din Moldova organizat de OWH, nu ar trebui să ne trezim captivi ai unor îngăduințe și "pietăți", care în altă parte (în business, de exemplu) ar fi taxate imediat drept conflict de interese.
Presupun, că la un moment dat, asaltat de flaterii și însurat cu fudulia funcției obștești, Dl Mărgineanu a socotit bunul-simț drept un dușman al "valorii" sale, lăsând larg deschisă calea unui favoritism toxic și unor practici nocive pentru societate și breasla de film, în speță.
În lipsa unui segment important al industriei cinematografice la noi, al criticii de specialitate, așteptam cu interes această gală pentru a lua pulsul unei industrii în stadiu "larvar", dar cu reale semne de deșteptare. Din motive expuse mai sus, totuși trebuie să mai amân, și, să retrag filmul "Pași pe graniță" nominalizat la categoria "Cel mai bun film documentar" dintro competiție cu fairplay-ul amputat.
Iar, domnului Mărgineanu i-aş da amicalmente un sfat: să reflecteze mai adânc asupra faptului că e pus în fața unei dileme etice de a separa clar afacerea privată de diriguirea unei zone publice și de a simți momentul când și unde se trece granița dintre bine și rău.
Unele din primele fascicule ale Dicționarului româno-german de Heimann Hariton Tiktin elaborat în perioada 1896-1926 le puteți găsi la mesageria.md
Găzduirea lor e un motiv de nedisimulată mândrie și un pretext de a afla mai multe despre autorul lor, unul din iluștrii precursori ai lingvisticii românești - Heimann Tiktin, evreu botezat cu prenumele Hariton, cu doctorat în filologia română luat la universitatea din Leipzig, căsătorit la Iași și primit cu apreciere și prietenie de către vârfurile intelectualității literare: Nicolae Iorga, Gheorghe Kirileanu, Titu Maiorescu, Alexandru Philippide, A. C. Cuza, Ovid Densușianu, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ș.a., îndrumat de Eminescu în studierea folclorului, regionalismelor, lexicografiei, literaturii și istoriei române...
Evocând începutul afirmării lui Tiktin, Nicolae Iorga arăta: „Acum vreo cincizeci de ani a răsărit la Iași un om cum rareori se găsesc pe lume. Străin, evreu, de familie rabinică născut in Silezia... acela care căuta să deslușească tainele alcătuirii graiului nostru".
Născut într-un an cu Eminescu, Heimann Hariton Tiktin a murit la Berlin în 1936. Conform dorinței sale, a fost înmormântat la Iași.
După ceva timp am revăzut Solaris-ul lui Tarkovski.N-a fost deloc gratuit reproșul lui Stanislav Lem, autorul romanului ecranizat , care i-a spus lui Tarkovski în timpul uneia dintre certuri, că el nu a filmat deloc „Solaris”, ci „Crimă și pedeapsă”.Mi-am închipuit pentru un moment, că dacă "Oceanul" s-ar răzbuna cu oamenii și pe Pământ la fel cum o face pe Solaris, materializându-le remușcările de conștiință, n-am ști (cel puțin majoritatea dintre noi) ce-i plictisul și nici însingurarea - ne-am pomeni mereu însoțiți de membrii "cabinetului din umbră" al spiritului nostru neastâmpărat...
Idea acestui film a încolțit demult, dar a prins un contur real în primăvara lui 2014 după evenimentele dramatice din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația Rusă.
Înainte de această anexare părea neverosimil să mai existe vreo amenințare serioasă la adresa spațiului postsovietic. După Crimeea, Donețk, Lugansk, Mariupol, însă, capacitatea Rusiei de a redesena harta Europei și de a incita la război a devenit evidentă. Dacă ne gândim la tendința separatistă prorusă a Transnistriei și la conflictele din Osetia de Sud și Abhazia, conflictul din Ucraina sugerează existența unei traiectorii continue și îngrijorătoare - revanșardă, Rusia pare gata să conteste actuala ordine mondială instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Răsfoind înapoi până în 1924 paginile acestei traectorii imperialiste rusești, vom recunoaște stupefiați în deversiunea de la Tatar-Bunar, numită în manualele sovietice de istorie “Răscoala de la Tatarbunar”, “metoda de lucru”, stilul tras la indigo aplicat mai târziu în Transnistria, Crimea și Donbas.
Azi Rusia contraatacă, iar Moldova rămâne blocată într-o zonă gri de izolare și stagnare între Vest și Est, într-o zonă de risc ridicat – în linia întâi, la fel ca-n 1924 la Tatar-Bunar. Cazul Tatar-Bunar semnalează cu mult inainte unele din elementele “războiului-hibrid” modern: folosirea măsurilor informaționale, umanitare și a altor măsuri nemilitare, împreună cu potențialul protestatar al populației. Moscova se arată extrem de abilă în componentele de război informațional și cibernetic și la tactici de câștigare a inimilor și minților populației civile, exact ca în 1924 în sudul Basarabiei.
Episodul Tatar-Bunar însumează o mulțime de similitudini cu epoca modernă, e un subiect captivant pentru un documentarist prin puterea prin care crează legături între trecut și prezent, legături multiple, pe mai multe paliere:
istoricitatea și obiectualitatea documentului, în care este înscrisă trecerea timpului, evenimentele în urmele materiale, documentele ca artefacte de viață trăită – este primul palier
prezența Rusiei în istoria și mintea noastră, coloana a cincea a Moscovei, tăvălugul strivitor al propagandei rusești din zilele noastre, reluare întocmai a metodelor sovietice bine rodate din anii 1920-1940-1980, distorsionarea cu mijloace sofisticate și brutalitatea ideologică, știința manipulării, componenta psihologică a războiului-hibrid, lipsa ripostei intelectuale în Republica Moldova pe măsura ofensivei intangibile a Rusiei – iată, un doilea palier
filmul artistic “Mânia”, creația și mărturiile cineastului moldovean N. Ghibu și temele majore, precum, creatorii și politicul, intelectualii și (ne)angajarea, totalitarism și rezistența prin cultură, artă socială și combativă (comanda socială), dictaturile politice și seducția ideilor, sistemul ideologic, cenzura și libertatea de exprimare - sunt aspecte importante pentru o renaștere autentică la noi, mai ales, în absența unui proces al comunismului și a unei lustrații efective – un al treilea palier al documentarului
un al patrulea palier este unul personal - pentru mine a fost întotdeauna foarte important să îmi stabilesc propria apartenență la tradiții, la cultură, la un cerc de oameni sau de idei, a fost și este importantă tema rădăcinilor, a relației cu casa părintească, cu copilăria, țara natală, limba, neamul, descendența și filiația, proiecția istoriei asupra lor.
Tatarbunar filmul e despre toate acestea, nu-l pot separa de tot restul existenței mele. Bunicul Costea, tata mamei mele, era dintr-un sat din județul Cetatea Albă, situat nu departe de Tatar-Bunar, și, putea fi, fără tăgadă, printre acei sărmani prinși în pânza de păianjen a conspirației bolșevice. N-a fost. A fugit peste Prut în ’40 și ’44 de teama represaliilor staliniste, găsindu-și lumescul sfârșit in cimitirul de la Lipova, departe de soție și cei trei copii, pe care nu i-a mai revazut nicicând...
Documentarul face trecutul din nou prezent, iar prezentul, sper, îl face mai inteligibil.
Unul din cele 444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara:"În general, minoritățile au dreptate. De pildă: la Consiliul de Coroană din 1940 numai șase erau pentru rezistență în Basarabia și 15 pentru cedare. Eu sunt convins că ăia au avut dreptate. Noi trebuia la 27 iunie să ne batem cele șase, șapte zile, cât puteam... Și ieșeam cu fața curată. Asta e opinia mea și o păstrez până la moarte!"
În continuare, tot acolo, N. Djuvara mai punctează:"Așadar, eu pretind că, dacă regele Carol II ar fi avut curajul să meargă împotriva majorității Consiliului de Coronă pe care îl convocase, România ar fi avut o altă soartă în al Doilea Război Mondial.... Noi am fi avut soarta Poloniei și fața curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor."
"Există un principiu de la care n-avem voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă.""Trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi, fiindcă, judecând a posteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puțin catastrofale pentru țară."
"Sunt absolut convins, dar poate e o convingere nebunească a mea! Eu nu văd cum poate dăinui în timp o mică republică de majoritate românească dincolo de Prut. E aberant!"
Cred, că nu are rost să adaug de la mine că împărtășesc aceste convingeri, probabil, "heterodoxe" pentru cineva... nu și pentru vecinii noștri ucraineni azi.
Eugeniu Coșeriu: "Când nu vreau s-o fac pe modestul, vorbesc atunci de o "fâșie de pământ românesc binecuvântată de Dumnezeu", în care s-a născut un lung șir de mari pesonalități, o fâșie deosebit de densă, lată de circa 100 km, care se întinde de la Nistru până în nordul Transilvaniei".Așa ajunge celebrul lingvist să pomenească într-un interviu de Grigore Vieru.Secvențele cu cei doi sunt din interiorul "hărții culturale" schițate de Coșeriu - la o harbuzărie de lângă Ivancea.
E bine cunoscută poliglotia celebrului nostru pământean-lingvist. La sfârșitul lui 1991, aflându-mă într-o scurtă vizită-tranzit la Tübingen, am remarcat ușurința cu care schimba Eugeniu Coșeriu registrul lingvistic, comunicând cu mine în română, cu însoțitorii mei - în germană, iar cu proprietarii restaurantului unde dejunam - în croată (nu-mi aduc aminte în care din cele trei dialecte ale ei :) - se spunea, că Coșeriu cunoștea și vorbea dialectele mai multor limbi).
- Versuri scriu în română, proză am scris în italiană, iar studiile de lingvistică au fost elaborate în spaniolă, franceză și germană - preciza undeva Coșeriu.
Iată o rară cărțulie de proze scurte, în care găsim "povestirile și glumele" lui E. Coșeriu, traduse din italiană. Cineva a numit-o "rod al ceasurilor de zăbavă ale savantului", copleșit, presupun, de factura titanică a unuia dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.
Călătoresc prin nordul Europei cu Bill Bryson, mai exact cu cartea lui (Călătorii prin Europa) plină de observații subtile și umor de cea mai bună speță (pe scala mea la capitolul umor l-aș încadra ușor între Mark Twain și Ilf & Petrov). E un exercițiu stimulativ să compari cele relatate de Bryson cu actualitatea de azi, la peste 30 de ani distanță.De exemplu: "... sînt două țări (Suedia și Norvegia) în care nu îți poți cumpăra o bere fără să faci împrumut la bancă..." ))sau: "... m-am oprit la un chioșc de fast-food și am plătit o mică avere pe genul ăla de hamburger care te face să te întrebi dacă nu cumva ar fi semnul că pentru tine începe o lungă perioada în care vei trăi doar conectat la aparate.")) Spre deosebire de Bryson eu nu mănânc decât hamburger-uri vegetariene, de la care oricum nu mă aștept la cine știe ce tari senzații gustative, iar în rest subsemnez și chiar alătur o notă de plată pentru o cafea și două brioșele în valoare totală de 74 de coroane suedeze echivalentul a 130 de lei moldovenești (gradul meu de revoltă în acest caz e proporțional cu pib-ul moldovenesc raportat la pib-urile UK&SUA, țări în care scriitorul american își achită taxele))
p.s. la plecare din cafenea am lăsat pe masă un buletin informativ al primăriei Chișinău în caz dacă îi mai trece pragul vreun român de-al nostru... (cu un fior de neliniște și nesigur, dacă nu cumva răspândesc fake-uri ?!))
De ce s-a procedat fără un pic de diplomație culturală, fără pic de viziune, de cunoaștere a realităților noastre și a specificității etapei pe care o traversăm? De ce acest gest sub toate aspectele insensibil, aproape neprietenos?Cui prodest, cui folosește această nouă numire la șefia ICR Chișinău?De ce statul român prin protipendada de la putere a ales să aducă un adevărat afront comunității culturale moldovenești prin numirea Monicăi Babuc director al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău?De ce într-o funcție cu multiple conotații simbolice - scopul programatic anunțat al institutului de "reprezentare, promovare şi protejare a culturii şi civilizaţiei naţionale", este și scopul statului Republica Moldova și al instituțiilor sale, și se realizează pe multiple căi și la diferite niveluri - este numit un exponent al unui partid în profundă criză de imagine, până mai ieri sechestrat de un grup mafiot și folosit ca instrument de capturare a statului, cu urmări care metastazează și astăzi?De ce să nu inițiezi consultări cu Ministerul Culturii de la Chișinău și cu uniunile de creație, măcar cu titlu de experiment de promovare a încrederii între ambele state, în vederea acestei titularizări?De ce să nu avem la Chișinău în fruntea unei instituții românești de cultură o persoană neafiliată politic, liberă, un intelectual potrivit nu numai cu CV-ul, dar și conform activității sale civice, în loc de un politician dintr-o casetă de asocieri politice insalubre?
Și, dacă în fața comisiilor Senatului României Monica Babuc a obținut un vot favorabil și s-a declarat "moral absolut responsabilă și capabilă", aici la Chișinău noi știm, că nici pe departe nu este așa, și fie-mi voia nu i-aș accepta scrisoarea de acreditare, inclusiv și pentru prestigiul ICR.
Alecu Deleu
02.04.2023
p.s. Studiind de mai mult timp fenomenul agresiunii sovietice împotriva României din 1924 la Tatarbunar, găsesc în documentele și în presa românescă a vremii frecvente semnale despre "administrația detestabilă" în Basarabia, o expresie ce aparține celui mai mare gazetar român dintre cele două războaie mondiale Pamfil Șeicaru, care în ziarul Cuvântul scria următoarele cu referire la administrația românescă, că "printr-o continuă și tenace ignorare a legii și a omeniei amărăște sufletele, scoboară continuu prestigiul autorității" și, că "liniei de pază de la Nistru trebuie să i se adauge o administrație creștinească." Alții, de exemplu Teodorescu-Braniște în gazeta Aurora, au zis-o și mai dur numind printre cauzele "răscoalei" corupția și favoritismul politic al administrației locale, rezultat al unei "mentalități coloniale." (sic!)
În procesul de extindere a cooperării și apropierii tot mai hotărâte a țărilor românești e bine să ținem minte lecțiile istoriei și să nu ne creăm impedimente aiurea prin casting-uri neinspirate, de farsă.
AD
Fiecare nație cu tulburările ei obsesive. Noi, moldovenii și românii (trebuie recunoscut, că suferim de obsesii diferite, cei din stânga și cei din dreapta Prutului, sau cu diferită intensitate obsesiile ce le avem la fel), ne plângem de fatalitatea și iremediabilitatea viciilor noastre naționale specifice. Comparat, însă, cu rușii, psihozele noastre brusc se reduc la umblatul cu mofturi... Decopertarea necruțătoare a plăgilor structurale rusești de acest război cu Ucraina ne ivește fără menajare o societate rusească cu patologii profunde, care n-au cum a se evacua nici cu terminarea războiului, nici cu dispariția lui Putin.
Se vorbește despre un fenomen de amortizare psihologică a reacțiilor societății ruse în legătură cu războiul din Ucraina, un fel de mecanism de "normalizare".La fel, ca și în exemplul cu "normalizarea" războiului, și "normalizarea" libertăților și valorilor liberale la ruși se va produce (dacă se va produce vreodată!) sui generis, în conformitate cu codurile lor mentale și cu tarele lor de un neolitic nedisimulat, și s-ar putea ca-n libertățile lor să nu recunoaștem libertatea, cam așa cum nu recunoaștem teribilitatea și atrocitatea războiului din această privire asupra unui grup social al societății ruse, distanțat de extreme, la prima vedere...
Sugestiv e și titlul acestui scurt eseu al Alionei Solnțeva: despre valoarea Păcii, sau se poate traduce și - a Lumii.
Алена СолнцеваПро ценность мира.Была на дне рождения у старых знакомых, собралась довольно пестрая компания, средний возраст - 45-55, все работают, у кого свой бизнес, кто на госслужбе, кто менаджерит в крупных компаниях, но не топ-фигуры. В общем - средний класс, вот он.Все бодрые, счастливые, полные сил. Разговоры о ЗОЖ, спорте и путешествиях. Меня расспрашивали о театре (что посмотреть), об Оскаре (кто победит), о музеях (куда сходить). Дети у них учатся, кто-то уже работает, есть и внуки. И я конечно не удержалась, спросила, что они думают о перспективах, о ситуации в целом. Ответы получились предсказуемые, но все равно удивляющие.Да, согласились все, это надолго. На годы, может и на десятилетия. Но так в общем всегда было - мир живет войной. Война в конечном итоге выгодна для экономики, санкции уже показали свою неэффективность, с этим все согласны. У всех свои интересы. Прогнуться под США было бы обидно, но пока нам есть чем ответить, если их агрессия продолжится. В IT-индустрии вообще развитие идет полным ходом, тем более, что сняты многие ограничения, конкуренция не мешает, да, пока идет не так хорошо, как у Майкрософт, и дороже стоит, и работает хуже, но наладим. Проблемы есть - нехватка кадров, многие специалисты высокого класса уехали и не возращаются. Но это ничего, постпенно вырастим новых, зато создадим, давно пора, суверенную экономику. Да, в целом надолго жить будет хуже, бедность вырастет, безопасность снизится. Вообще то , конечно, было бы прекрасно, если бы наступил мир, - прекратили стрелять, но в сегодняшних условиях это нереально: новые территории уже наши, а США не прекратят снабжать оружием Украину. Возврата к прежним отношениям с Европой и Америкой уже никогда (или очень долго) не будет. Поэтому надо просто минимизировать потери. Ну и хотелось бы стабильности - с санкциями в том числе, пусть уж будут всегда в таком формате, обойти их не трудно. Наш политический строй уж точно не хуже, чем в США, вообще современная политика не проводится в интересах людей. Справедливости не бывает. Ограничения, преследования, перегибы и крайности неизбежны при любом строе. Это маятник - в 90-е была полная свобода, сейчас гайки сильно закрутили, потом наступит точка равновесия. Сажать за рисунок - плохо, но это случай, не система. Симонян, которая грозит разнести Тбилиси - ну, понятно, невсерьез, это кому то сигнал, никто в публичном поле не говорит, что думает, но нам трудно понять их политические игры. В общем, согласны, что у нас не сахар, а где он, сахар? Вот у нас знакомый - и дальше рассказывается история несправедливости, которую знакомый пережил в Германии, Франции, США, где закон гибко меняют в пользу корпораций, против людей и т.д. Убеждение, что нигде власть не действует в интересах общества - неколебимо. Украина не самостоятельна, там подавлены группы людей, которые хотят быть с Россией, но информации у нас нет, вообще вся информация - не объективна, везде пропагандисты, которые в интересах разных систем подтасовывают факты. В общем, дальше все потеряли интерес к этой теме и стали обсуждать взлет акций Теслы - оказывается, до сих пор можно частным лицам играть на мировых биржах, и многие этим развлекаются.
Paralele istorice sunt pe cât de tentante, pe atât și de riscante - istoria, fiind o construcție "cuantică", neliniară, livrează asemănări și deosebiri nesigure, efemere. Unde pui că-i asemănare, de fapt, e un hău despărțitor, iar deosebirile pot avea la fundație similitudini flagrante.
Încercând o paralelă între doi oameni de stat despărțiți de două secole - Robert Stewart, Marchizul de Londonderry, cunoscut cu numele Lord Castlereagh (1769-1822) și Vladimir Putin (1952- ) - constat, că eșecul ambilor politicieni (asupra fiascoului celui de-al doilea, nu cred să mai existe iluzii), totuși, e diferit. Castlereagh a impus măsuri represive în politica internă, a fost foarte nepopular pentru atacurile împotriva libertății, dar cu toate aceste, politicile sale din 1814-1815 au servit delegației britanice la conferințele de pace care au pus capăt primului conflict mondial. Care din politicile lui Putin vor putea fi recomandate posterității, mai mult e o întrebare retorică, sub semnul întrebării fiind pusă însuși existența acestei posterități.
Istoricul Charles Webster a vazut un paradox la Castlereagh, „că nu a fost niciodată un om de stat al cărui idei au fost atât de corecte și a cărui atitudine față de opinia publică a fost atât de greșită". La Putin anvergura ideilor politice nu a urcat niciodată mai sus de interesul unui grup mafiot de menținerea și perpetuarea sa la putere. În schimb, mai abil în relația cu opinia publică, mai bun cunoscător al "stării supușilor cetățeni" (nu pot spune "națiune", că nu e) prin intermediul sistemului centralizat (de stat + privat) de sondare și analiză a big data, mai bun manipulator al opiniei publice e greu de găsit în istorie. Asta, chiar, ar putea Putin transmite posterității, dacă ea îi va moșteni cursul.
În 1822 într-o criză de manie de persecuție Castlereagh s-a rănit în gât cu un briceag și a murit pe loc. Medicul legist a dat un verdict de sinucidere nebună.
Byron a răspuns la vestea morții lui Castlereagh cu o epigramă:
Что? Перерезал глотку он намедни?Жаль, что свою он полоснул последней!
Зарезался он бритвой, но заранееОн перерезал глотку всей Британии.
După toate, nici Putin nu e lipsit de acestă manie a persecuției, problema pentru omenire e că are la el un briceag nuclear...
Nepotrivite-s deloc unele asemănari și deosebiri în istorie!
AD
04.03.2023
De câteva zile bune trăiesc cu "Iluzia fericirii", cartea în noua sa ediție a lui Dorian Furtună, subintitulată "cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești".
E un adevărat "talmud" la tema "fericirii". Are peste 700 de pagini de text adnotat și o impresionantă bibliografie de 388 de titluri! (librarul din mine a constatat repede cu mâhnire, că titlurile de la mesageria.md sunt departe de a fi numeric în topul listei)) Cum o anunță chiar autorul din start "Iluzia" "e un fel de tratat psiho-filosofic" cu aport complementar din alte multe domenii - fiziologie, antropologie, economie, religie, sociologie, ș.a.Am pornit la acest drum sinuos și excitator al lecturii erudite despre fericire îndemnat auctorial - "vă invit să-mi împărtășiți revelațiile".
Fiind convins de totala delectare care mă așteaptă, mi-am propus totuși în minte de la bun început două lucruri:primul, atenționat și de autor că e o escapadă cu un mare risc de împotmolire în "contradicții flagrante", să las și loc liber, să nu caut să hașurez din prima toate câmpurile în această superfetație de idei și reflecții la tema fericirii;și, al doilea, indiferent unde mă vor aduce peripețiile lecturii, să nu încetez să savurez cotidian clipe de fericire, unele dintre care, recunosc, le consider absolut nemeritate.
p.s. fie-mi voia aș presura în pagini cu nemiluita ilustrații, se pretează
E un album foarte bine făcut, cu o poligrafie excelentă, cu conținut inedit și comod structurat. Calibrat la standardele protagonistului - extraordinarului nostru pictor Mihai Grecu. Nu i se cunoaște tirajul, nici unde este exutat tiparul, și nici isbn-ul și celelalte date editoriale. Fapt e, că volumul a devenit imediat o raritate bibliofilă și artoholică.
"Poetul Ioan Sîrbu este singurul scriitor moldovean din jumătatea secolului trecut care şi-a publicat opera aici, în Moldova dintre Prut şi Nistru" relatează Leon. I. Boga.
Mai mult și cu mai multă ardoare entuziastă despre Ioan Sîrbu găsiți la Iurie Colesnic în Basarabia necunoscută Vol. 2, pag. 32-35
https://blogosfera.md/view-post-v-183259-0-romana.html
iar mai concis și sec - la George Călinescu în Istoria literaturii române, ediția a II-a, la pagina 279:
