ALECU DELEU / SEMNE DE CARTE
"Dați-mi ochelarii" au fost ultimele cuvinte rostite de Fernando Pessoa înainte de a muri... Aflu despre asta nu din Retorică în fața morții (https://mesageria.md/single/carte/antropologie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri) a lui Dorian Furtună, cartea cu un impunător panoramic al ultimelor clipe din viaţa a peste 1300 de personalități, ci din altă carte, avându-l ca autor pe José Saramago. "Pare destul de plauzibil să fi intenționat să se privească în oglindă, ca să vadă cine era acolo până la urmă" - presupune aluziv Saramago cu referire la ultima dorință a enigmaticului lusitan, care s-a remarcat printr-o carieră literară plină de mai multe voci. Considerat de unii drept cel mai reprezentativ poet al secolului XX, Fernando Pessoa, inclasabil, uimește prin puterea de a se depersonaliza, de a simula, a se multiplica, inventând o întreagă familie literară cu peste șaptezeci de nume sau heteronime cu viziuni, stiluri și chiar biografii diferite. După moartrea sa prematură (F.P. a murit la 47 de ani) a fost descoperit faimosul cufăr cu 27.453 de texte în afara celor publicate de el însuși.
p.s. amintita carte a lui Saramago (https://mesageria.md/single/carte/beletristic%C4%83/caietul-texte-scrise-pentru-blog-septembrie-2008-martie-2009) e cu texte scrise pentru blog, pagina infinită a internetului, care, aproape sigur, reduce însemnat șansele de a mai descoperi în viitor alte cufere cu niscaiva texte postume...
mesageria.md e ca un bibliobus burdușit, în care zilnic la stația Flacăra din Buiucani mai urcă câteva cărți și din care zilnic coboară altele câteva, fără un itinerar prestabilit, aleatoriu - la Botanica, Telecentru, la Dondușeni, Taraclia, București, Paris, sau Chicago...
cu unele din ele, cărțile, eu, ca un șofer de cursă lungă, am o relație mai strânsă, ne cunoaștem, cu altele abia de ne salutăm, dar (în stil napoleonian - cică, corsicanul își știa pe nume toți soldații), tind să rețin măcar pe ce ușă au intrat și raftul în care s-au aciuat...
despărțirile tot sunt diferite - cu "drum bun!" sau "pe curând" cu unele, cu altele mă despart mai greu, parcă le-aș mai fi plimbat o tură ca să-mi dau seama ce hram țin...
uite, asta de exemplu, Lumina toamnei din 1985, versuri de Grigore Vieru devenite cântece - numai a urcat și deja așteaptă să coboare pe o stradelă din Brașov...
totuși, înainte de-ai spune "adio!" (cine știe dacă ne mai vedem vreodată chiar și cu acest tiraj de 6000 de invidiat în zilele de a zi - cărțile în chirilică se împuținează pe an ce trece), îi smul la despărțire câteva MELISME inserate de poet în loc de note - absolut remarcabile după mine, observații fine, profunde, perle de la Grigore Vieru:
- Prin Mozart, Ceaikovski, Verdi, Beethoven, Enescu sau Bach întreaga lume devine un singur neam integrat în ordinea și cadența cosmică.
- Pictura, poezia, sculptura imită culorile, ritmul, relieful naturii. Muzica este una din formele de viață ale naturii înseși...
- Folclorul muzical nu poate fi șlefuit (cum și de ce să șlefuiești soarele sau izvorul?!) - el trebuie pur și simplu ocrotit.
- N-am auzit-o pe mama să cânte la zori, ea cânta numai seara, în fața focului din vatră, numai atunci, când vedea că-și merită clipa și ziua care-au trecut.
- Muzica poate fi văzută cu ochii. Bunelul Nicuță nu mai auzea defel la cei peste 80 de ani ai săi. Dar nu s-a dezlipit până în ceasul morții de muzicanți la horele satului. El ghicea melodia și-o asculta în lăuntru său după zvâcnetul picioarelor care jucau.
- A cerși cântând - ceva de nesuferit.
- Muzica este răzbunarea frumuseții rănite pe urâțenie.
- Ascultând glasul muzicii, descoperă-ți capul, căci stai la o masă cu zeii.
- Întrebat cât e ora, iată ce mi-a răspuns la miez de noapte un tânăr îndragostit: E unu și 30 de viori.
ș.a.
La Chișinău timp ploios, numai bun de rătăcit prin expoziții... Merg la sala Brâncuși s-o văd pe cea intitulată "Au înnebunit salcâmii" a maestrului Anatol Danilișin: atemporal, călătorești pe margini de abisuri și uneori în noapte americană... Fantastic!
Are Lucian Boia o carte despre imprevizibilitatea istoriei cu titlul Un joc fără reguli. În ea istoricul avertizează casandric: "ceea ce probabil că nu reușim să ne imaginăm este tocmai ceea ce se va petrece în realitate". Uite-așa! Și asta se aplică perfect și cazului cu Nicușor Dan!Vectorii zvăpăiați ai Istoriei s-au ciocnit la răscruce eliminându-i pe rând din joc pe Ciolacu, Georgescu, Lasconi, Antonescu, în final pe Simion, făcându-i loc lui Nicușor Dan. Cine ar fi pariat pe ND în aprilie??! :) ...și tot așa până la următoarea răspântie istorică, de exemplu, cea din 28 septembrie curent - tocmai, bun momentul pentru pronosticuri, ipoteze, scenarii! p.s. poza pentru mine e una foarte sugestivă și personală - Nicușor Dan alături de Vladimir Kara-Murza, un dârz luptător și fiu al unui vechi coleg și tovarăș de-al meu din studenție
bucuria micilor lucruri
mă folosesc de acest ceainic cu marca fraților Henneberg din Varșovia de mai multă vreme - a ajuns la mine dintr-un târg de vechituri din Rotterdam, cadou de la fiica mea Jasmin, care îmi cunoaște slabiciunea pentru tot felul de serendipities
după variațiunile marcajelor am putut stabili vechimea ceainicului - 1874-1883 - anume în acest interval de timp însemnele brandului au constat din inscripția „B HENNEBERG” și numele orașului „WARSZAWA” aranjate într-un oval unde era și o rozetă cu opt petale, o litera „N” într-un romb, care indica un strat bun de placare cu argint, la sfârșitul abrevierei „GALW” se punea un punct cu același scop de a semnala grosimea stratului de argint
bucuria micilor lucruri venite din afara noastră - bunuri de-o zi le spunea Seneca și mai adăuga, că ele pot să ne folosească și să ne desfete cu condiția ca ele să atârne de noi, nu noi de ele...
Este primul titlu din era Ceaușescu dat la topit!!Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta în 2 volume din seria bpt, antologie, prefață și note de Nicolae Manolescu.
Iată cum își amintește despre acest fapt însuși antologatorul Nicolae Manolescu: Era programată să apară în primele două luni ale lui 1968. Nu s-a întâmplat însă nimic până la sfârșitul verii. Nu dețin informații despre această amânare. Nu știu nici motivul pentru care, pe neașteptate, în cursul toamnei, cred, antologia a apărut. Concomitent mi-a ajuns la urechi și zvonul straniu despre interzicerea cărții. Nu i-am dat crezare, așa ceva nu se mai petrecuse sub Ceaușescu. Trei zile mai târziu însă cartea a fost retrasă oficial. Tirajul depășea 85 000 de exemplare. Enorm, chiar și pentru acele timpuri, fiind vorba de poezie. După informații imposibil de verificat, 60 sau 65 000 au fost topite. Diferența vândută în cele trei zile dinaintea interzicerii a luat drumul bibliotecilor sau a intrat în circuitul "negru".
Am început să citesc „Bilanț”-ul lui W.Somerset Maugham acum 25 de ani și nu mai țin minte din care motiv nu am mai continuat și l-am dat deoparte. Recent am hotărât să scap de această pată albă care în plus mi se asocia cu o manifestare nerespectuoasă față de un autor favorit. „Bilanț” nu e o autobiografie, nici un jurnal și nici un volum de amintiri. E un succint și dens ansamblu de observații, gânduri, cugetări și "credo"-uri, un The Summing Up la 64 de ani, franc și onest.
Pentru cei grăbiți sau cu liste rigide de lecturi, sau, ca mine, cu lecturi lăsătoare dau mai jos câteva extrase din „Bilanț” (pe gustul meu, desigur) care, dacă nu vă vor provoca să citiți cartea, măcar, să acopere cu hașuri niște pete albe cu referire la gândirea colosalului W.Somerset Maugham:
• N-am izbutit să descopăr la eminenții oameni de stat pe care i-am întâlnit aptitudini deosebite. Între timp, am cunoscut în străinătate numeroși politicieni care ocupau posturi importante. Și am continuat să fiu uimit de mediocritatea lor.• În ceea ce mă privește, sînt dispus să petrec o lună pe-o insulă pustie cu un medic veterinar decât cu un prim-ministru.• Există un anumit tip uman care nu acordă atenție faptelor sale bune, fiind chinuit în schimb de cele rele.• - Cum se face că ai rămas credincioasă unui bărbat mic și urât ca soțul tău?- Pentru că nu m-a jignit niciodată.(Raspunsul mamei sale care a fost frumoasă și admirată de mulți bărbați la întrebarea uneia din prietene)• Oamenii scriu alambicat pentru că nu s-au ostenit să învețe să scrie clar.• Câți din noi am suporta să ni se înregistreze și să ni se înfățișeze visările? Am fi copleșiți de rușine.• În anatomie normalul este neobișnuit. Normalul este ceea ce găsești doar arareori. Normalul este ideal.• Nu cuvintele sînt importante, ci înțelesul lor, și nu prezintă nici un avantaj spiritual să cauți să înveți șase limbi străine.• Nu găsesc nici o piesă serioasă în proză care să fi supraviețuit generației care i-a dat naștere.• Dacă se spune că fiecare e chemat să scrie o carte, nu se spune nimic și despre o a doua.• Succesul îl face mai bun pe om dar nu întotdeauna pe autor.• Scriitorul înțelept e cel care se ferește de succes.• Pentru scriitor viața e o tragedie, dar prin vocația creației el se bucură de catarsis - purificarea prin îndurare și groază....• Ne cunoaștem prietenii mai curând după defectele decât după meritele lor.• Cei mai mulți dintre noi ne simțim stânjeniți când ni se fac complimente exagerate. Cum își închipuie credinciosul că lui Dumnezeu îi face plăcere acestă lingușire servilă?• Nu pot pătrunde misterul. Rămân un agnostic și efectul practic al agnosticismului este că acționezi ca și cum Dumnezeu n-ar exista.• Nu putem explica răul. Trebuie să-l privim drept o parte necesară din ordinea universului.• Valoarea artei stă în efectul ei. • Am văzut doi oameni luânduse la bătaie pentru că nu erau de acord în privința meritelor poetice ale sonetelor lui Heredia. Toate acestea mi se păreau mărețe. Arta pentru artă era singurul lucru care conta în lume; și numai artistul dădea un sens acestei lumi ridicole. Ce înseamnă comerțul, politica, profesiunile erudite în fața Absolutului?
Omul a fost cu siguranță "un personaj"! Fiziognomica nu minte. În spatele rolului lui Enrico Cecchetti din "Ana Pavlov" și al tatălui lui Zobar din "Șatra" ale lui Loteanu nu putea fi un om trivial. Cu acest presentiment și cu "ignorantia non est argumentum" am dat la căutare, și, da, e "un personaj", unul colorat, cu talente multiple. Se naște la Tecuci în 1916, își face studiile la Conservator și la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, iar în 1956 se stabilește la Chișinău (?!). Scrie proză, scrie versuri, scrie pentru copii, scrie pentru maturi. Scrie și piese, și librete. Își ilustrează propriile creații literare și semnează scenografia la filmele "Lăutarii" și "Furtuni de toamnă". În 1990 devine laureat al Premiul de Stat în domeniul artei pentru libretul operei Alexandru Lăpușneanu.În 2016 este comemorat la Institutului de Filologie, iar la ASEM îi apare volumul "Pagini alese", care din păcate nu-i de găsit...
Vă propun să răsfoim împreună un vechi (6 februarie 1958) număr de ziar Советская Молдавия (Moldova Sovietică). E o ocupație antrenantă și în anumit sens cognitivă. Informațiile și știrile din acest organ al cc-ului moldovenesc mi s-au părut destul de laxe, unele surprinzătoare, altele volens nolens invitând la asocieri, paralelisme, reflecții și ... nostalgie. Semnalez câteva din ele mai jos:
- la sud, la Valeni s-a găsit petrol - curios lucru, se spune că aceeași brigadă de foraj a descoperit la Lipcani ghips, iar la Vulcănești cărbune; m-aș bucura să mai țârâie puțin din sonde ca să se repare odată porțiunea de drum de la Slobozia Mare la Vulcănești, că e mai greu s-o parcurgi decât un off-road de la Dakar
- biblioteca publică din Bravicea, Călărași deține peste 37 de mii de volume - oare câte le are acum? cu tristețe descopăr periodic moartea bibliotecilor din satele noastre și chiar din Chișinău; cu mare bucurie am participat în această vară la completarea fondurilor a 10 biblioteci din raionul Anenii Noi, un proiect inițiat de Bibliothèques Sans Frontières
- schimbul de mesaje între președintele Consiliului de Miniștri al URSS N. A. Bulganin și președintele SUA D. Eisenhower - dacă pe scurt, acest schimb de mesaje se referea la încetarea utilizării bombelor atomice și cu hidrogen, încetarea testelor cu arme nucleare și crearea unei zone libere de aceste arme în centrul Europei, interzicerea utilizării spațiului cosmic în scopuri militare și lichidarea bazelor militare străine pe teritoriul altor state; ce timpuri! azi mai greu de închipuit; în mijlocul unui "război rece" părțile își vorbesc și caută să detensioneze situația internațională; deciziile la Moscova se iau de un organ colectiv și nu de un descreierat, cap de clan mafiot
- un protest al cineaștilor francezi împotriva interzicerii de către autoritățile hexagonului a proiecției filmului Tamango în teritoriile de peste mări în Africa - această cenzură a filmului a stârnit o aprinsă controversă, iar Prosper Mérimée, autorul nuvelei despre răscoala sclavilor, a fost declarat în limbajul Kremlinului de azi "иностранный агент"; greu de închipuit un protest similar în Rusia; dar, va veni unul mare de tot într-un viitor nu prea îndepărtat și va fi cu mult peste Belarus, ne va aminti cumva de 1917
- în Republica Populară Chineză în 10 ani aproape 370 de mii de oameni au obținut studii superioare și încă 447 de mii învață în universități - iată, una din temeliile viitorului miracol chinez, de aici l-au clădit!
- verdicte în cauza grupării antistatale în Iugoslavia - 7, 8 și 4 ani condamnări "umaniste" dacă să le comparăm cu sentințele unor tribunale din Rusia date opozanților (vezi Vladimir Kara-Murza, de exemplu, 25 de ani de închisoare pentru că a denunțat invazia în Ucraina)
- un dirijor român la Filarmonica din Chișinău - tânărul dirijor Carol Litvin încă student la conservatorul "Piotr Ilici Ceaikovski" a dirijat cu succes orchestrele filarmonice din Moscova, Leningrad, Kiev, Odessa; după acest periplu impresionant a fost greu să-i refuze talentatului student român un concert la Chișinău; n-au uitat sa fluture, desigur, cu prietenia moldo-română(!) Carol Litvin se va numără printre cei mai de seamă dirijori care au condus Orchestra Radioteleviziuni Române şi pe cea a Operei Române din Bucureşti;
Multe din știrile semnalate în ziar cu ușurință se pot sorta și repartiza în șablonul steriotipat propagandistic al media sovietice. În cazul dat încă suntem în plin dezgheț hrușciovist cu represiunea și cenzura relaxate puțin.
În acel îndepărtat an 1958 părinții mei, odihnească-se în pace, și-au pus pirostriile și au întemeiat o familie.
Într-un interviu recent Cristi Puiu își declară fără cochetărie neliniștea în legătură cu „o lume care s-a răsturnat peste noapte cu fundul în sus" și care se află în fața unui „orizont sumbru”. Cu gânduri la bine nu pot, totuși, nu pot spune că prevestirile lui Puiu au un caracter utopic:
Desprind în treacăt din interviu câteva teme ale "vremii noastre":
Politica - o funcție din ce în ce mai secundară, completamente anacronică, absolut păguboasă și degradantă;
Dialogul social - practic inexistent la noi... sau cu o seismicitate abia deslușită și impact infinitizimal;
"Eroi" și lideri (măcar de opinie) - unde-i seva nației, indivizii "superiori", titrații beaumonde-ului academico-artistic, like-uiții în real și virtual, în fine, oamenii energici cu influență și acțiune de susținere asupra maselor în aceste zile grele - sunt lipsă, s-au autoizolat confortabil, s-au neantizat, au revenit la starea lor de fapt - de bluf;
Societatea cibernetică + totalitarism - pandemia prin extinderea regimului impus de izolare diminuează semnificativ rezistența la spălarea totală a creierelor, la instalarea noii ordini de cibernetică socială, la supunerea la dictatura Big Data. În izolare și sub robia rețelelor nu trebuie să ne așteptăm la victoria libertății asupra constrângerilor. De aici până la modelul chinez comunist-neoliberal, care reunește controlul conștiințelor cu libera inițiativă, e juma de pas;
Cinema și alte arte - care n-ar fi viitorul imediat, altfel decât trecutul recent, el va fi compus din noi înșine și va consta în prelungirea a cea ce în noi este esențial, numită de unii generic "rezerva axiologică" - apărarea acestei rezerve axiologice convergând într-un nou tip de viață va constitui și temeiul și temele celor șapte arte;
O selecție și o invitatie, cum a fost asta, la cea de-a 16-a ediție a Festivalului de Film și Istorii de la Râșnov (FFIR), face mai mult decât o vacanță. Judecați și singuri:a) festivalul se autopoziționează așa cum îmi place mie cel mai mult: fără covor roșu, fără fițe, fără isterie, fără breaking news, ca sã înțelegi ce ți se întâmplă!b) beneficiezi în voie de subiecte relevante, filme deștepte, lectori carismatici, public inteligent, dezbateri memorabile, concerte sofisticate, clădiri venerabile, expoziții, spectacole de teatru, standuri de cărți!
Iar, surprizele nu contenesc aici:
c) dezbați Tatarbunar-ul cu nerv, cu public implicat și expertiza unora ca Adrian Cioroianu și Irina Margareta Nistor (ba, mai mult, ambii mi-au văzut documentarul Pași pe graniță tot aici, la Râșnov, în ediția 2020 și chiar au încercat un exercițiu de comparație...), asculți un discurs monumental al istoricului francez Thierry Wolton, procuri o raritate bibliofilă cu autorgraful lui Emil Brumaru și o copie calitativă a unei excepționale hărți dintr-o veche Psaltire de la 1265, guști din pită c după un rețetar din Țara Bârsei, te desfeți cu sunetele cobzei lui Simion Bogdan-Mihai însoțit de Lăutarii de Mătase - în tandra companie a soției Irina și, da, al aerului îmbietor al zilelor și nopților carpatine!
Mai mult decât o vacanță, o vacanță la superlativ!
Acum niște ani deschizătorul de porți în ale filmului nostru autohton regizorul Gheorghe Vodă scria: "Cinematografia, filmul "moldovenesc" a închis ochii... A rămas o singură instituție valabilă care se numește Ana-Maria Plămădeală, ce ne aduce în actualitate "epoca de aur" a filmului național, epoca apusă la o vârstă a tinereții fără bătrânețe."
Valabilitatea acestei "instituții" se menține, dăinuie, rămâne originală, profundă, cuceritoare, am simțit-o cu toții azi.
Un film-deconstrucție a unui clișeu propagandistic și o experiență umană a "existenței prin cultură” în comunism.
În plin proces de tranziție de la vechile structuri țariste și integrarea Basarabiei în cadrul statului național, România a fost supusă unor permanente agresiuni ale sovietelor. Pragul critic al acestor provocări a fost atins în septembrie 1924 la Tatarbunar, un mic târg din județul Cetatea Albă, locuit în proporție de 70% de ruși și ucraineni...
Alecu Deleu: Idea acestui film a încolțit demult, dar a prins un contur real în primăvara lui 2014 după evenimentele dramatice din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația Rusă.Înainte de această anexare pentru cei mai mulți părea neverosimil să mai existe din partea Rusiei vreo amenințare serioasă la adresa spațiului postsovietic. După Crimeea, Donețk, Lugansk, Mariupol, însă, capacitatea Rusiei de a redesena harta Europei și de a incita la război a devenit tot mai evidentă. Dacă ne gândim la tendința separatistă prorusă a Transnistriei și la conflictele din Osetia de Sud și Abhazia, conflictul din Ucraina sugerează existența unei traiectorii continue și îngrijorătoare - revanșardă, Rusia contestă actuala ordine mondială instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Răsfoind înapoi până în 1924 paginile acestei traectorii imperialiste rusești, vom recunoaște stupefiați în deversiunea de la Tatar-Bunar, numită în manualele sovietice de istorie “răscoala de la Tatarbunar”, metoda de lucru, stilul tras la indigo aplicat mai târziu în Transnistria, Crimea și Donbas, și cel mai pregnant - în Ucraina.Azi Rusia contraatacă, iar Moldova rămâne blocată într-o zonă gri de izolare și stagnare între Vest și Est, într-o zonă de risc ridicat – în linia întâi, la fel ca-n 1924 la Tatar-Bunar. Cazul Tatar-Bunar semnalează cu mult inainte unele din elementele “războiului-hibrid” modern: folosirea măsurilor informaționale, umanitare și a altor măsuri nemilitare, împreună cu potențialul protestatar al populației. Moscova se arată extrem de abilă în componentele de război informațional și cibernetic și la tactici de câștigare a inimilor și minților populației civile, exact ca în 1924 în sudul Basarabiei. Episodul Tatar-Bunar însumează o mulțime de similitudini cu epoca modernă, e un subiect captivant pentru un documentarist prin puterea prin care crează legături între trecut și prezent, legături multiple, pe mai multe paliere.
TATARBUNAR face trecutul din nou prezent, iar prezentul mai inteligibil.
De Grigore Chiper mă leagă mai multe "semne" (ca să folosesc titlul uneia din povestirile proaspătului volum de proze scurte "Cu romanul în vacanță" lansat ieri). Un "semn" e de pornire, de același leat, de la vetre apropiate, căușănene. Alt "semn" marchează o fascinantă călătorie până la lacul Wannsee din vestul Berlinului, la Literaturisches Colloquium numit de unii și "conacul din inima literaturii". Am mers acolo - Grigore cu poeziile, eu cu filmele - într-o companie pe cinste: Spiridon Vangheli, Suceveanu Arcadie, Vasile Garnet, Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun. A mai fost și un "semn" exotic, când un cercetător din Spania, Suso Moinhos, mi-a solicitat (prin intermediul mesageria.md) un exemplar de Perioada albastră, volum de poezie de Grigore Chiper scos la Editura Fundației Culturale Române, prilej de a ne revedea și de a încasa de la Grigore "mustrări" adresate preferințelor mele poetice. La lansarea cărții și Q&A-ul de ieri moderate de Iulian Ciocan am remarcat și mă solidarizez cu critica lui Grigore a curriculei școlare, partea cu repertoriul lecturilor obligatorii, care e depășit și departe de a stimula și a forma apetența pentru citit.
După această ispravă editorială pentru care îl felicit, n-am decât să-i doresc lui Grigore Chiper o vacanță confortabilă, iar cititorilor o vară "Cu romanul în vacanță".
Pe zidurile Cetății Albe cu un om, ca mulți alți români basarabeni pierduți în negura istoriei...
Iată, și eu i-am pierdut din memorie prenumele, însă numele de familie l-am reținut bine - Pușcă. În acte rusești - Pușcariov, așa l-au rebotezat în gulag-uri. Mi-a mai povestit, că a fost extradat de România în URSS după război. Pentru că a lucrat la muzeul de istorie din Odesa în timpul războiului, n-avea cum să-l ocolească condamnarea și exilul. A făcut 26 de ani de lagăre și domicilii forțate în taiga, după care s-a întors la baștină în Cetatea Albă...
Nu-mi amintesc cum l-am găsit și din pasa cui i-am solicitat să ne însoțească în excursia prin cetate... I-am promis, că vom reveni în câteva săptămâni și vom discuta mai pe îndelete, dar nu a mai fost de găsit. Vecinii mi-au povestit, că s-a stins în scurt timp după întrevederea noastră.
Public aici această fotografie, poate, ultima din viața unui basarabean de-al nostru, om al cetății pe nume Pușcă.
În unul din clasoarele mele cu timbre adunate în adolescență am un timbru de nota 5 (maximă pentru acea perioadă). E ăsta cu o gravură de Rembrandt "Bătrân cu barbă într-o șapcă de blană înaltă cu ochii închiși", numit scurt de Poșta Bulgară "Сap de bătrân".
Mi-a prins bine acest timbru, ca să nu spun că a fost salvator în prima mea sesiune studențească la exemenul "Istoria artelor". La cea de-a treia probă și ultima urma să identific conform curriculei autorul, perioada, tehnica, stilul și țara unei opere de artă (după reproducția propusă de examenator), mai puțin cunoscută publicului larg și, bineînțeles, fără referințe în manualele de studii.
- Rembrandt! Capul unui pustnic - am exclamat eu fără ezitare la vederea reproducției gravurii.
Examenatorul, destul de uimit și fără să-și ascundă satisfacția, m-a felicitat cu această reușită erudită, dar a menționat: "capul unui bătrân" - bulgărescul "stareț" de pe timbru în rusește poate fi tradus "om bătrân", dar și "pustnic" sau "călugăr în vârstă"...
Păstrez pe raft o carte - "Olimpia"- a acestui examenator-profesor, fin cunoscător al artelor - Gleb Ivanovich Sokolov, doctor în istoria artelor, specialist în artele antichității.
Invitația de a păși lunea viitoare (20 ianuarie 2020) pe covorul roșu al primei Gale de film moldovenesc post-sovietic ridică, pe lângă eternele diferende vizavi de top-uri, clasamente, ratinguri, jurizări, etc.(aproape întotdeauna contestate de cei rămași înafară), și o nedumerire, mai degrabă un dezacord personal, pe care vreau să-l declar mai jos.
"Gala Cineaștilor 2020" este un concurs finanțat de Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova (CNC) și organizat de Uniunea Cineaștilor (UCM). UCM-ul este condus de Virgiliu Mărgineanu, Președinte, și, tot dumnealui, Director General al OWH Studio, casă de film prezentă cu 3 producții și 23 de nominalizări la premiile Galei 2020. Este evident un conflict de interese (CDI). O definiție utilizată pentru CDI pe scară largă spune: Un conflict de interese este un set de circumstanțe unde există riscul ca raționamentul profesional sau acțiunile legate de un interes principal vor fi în mod nejustificat influențate de un interes secundar. Formele CDI sunt multiple, una dintre ele fiind "self-dealing-ul", adică tranzacție cu tine însuți, iar alta este nepotismul, în care o soție, nepot, soră sau o altă rudă apropiată este favorizată, acordându-i-se avantaje nu pe motiv de competențe, ci de umori personale. Favoritismul este o practica atât de omenească încât Adam Bellow a comparat, îndrăzneț, favoritismul cu onanismul: ambele sunt niște practici furtive, oamenii sunt irezistibil atrași de ele, pentru că la final știu că obțin satisfacție. Doar, că nimeni nu prea recunoaște.
Practicat cu sârg în tranziția noastră capitalistă, mai ales în zona politicului moldovenesc, favoritismul a contaminat și viciat toate sferele vieții noastre, inclusiv și industriile creative. Așa au apărut funcționari-ariviști, artiști ai poporului pe care poporul nu-i cunoaște, producții cu finanțări de la stat pseudoartistice, îndemnizații de merit absolut nemeritate etc.
Uniunea Cineaștilor, din care nu fac parte, dar pe care o percep ca pe un sindicat al cineaștilor, ar trebui să fie o platformă de solidarizare a breslei în fața provocărilor timpului, un antidot contra poluării bucuriei de a trăi și a crea laolaltă, și nu ca o plasă de siguranță a clientelismului (apropo, o altă formă de CDI) întro competiție cinematografică autohtonă.
OWH Studio este o societate comercială privată cu activități multiple pe plan local, multe din ele fiind finanțate cadențat de bugete publice, de la stat, și nu ar mai trebui să profite și de alte indulgențe și favorizări, plecări, ca să-i zic așa, din "pole position", dacă tot e anunțată drept o competiție-concurs numita "gală". E frustrant pentru restul - pe lângă faptul că nu este corect, este și o subminare a meritocrației și o antiselecție, cum numea inspirat fenomenul Petru Creția. Nici sub umbrela generoasă a Cronografului, un festival de film documentar important pentru toți cineaștii și cinefilii din Moldova organizat de OWH, nu ar trebui să ne trezim captivi ai unor îngăduințe și "pietăți", care în altă parte (în business, de exemplu) ar fi taxate imediat drept conflict de interese.
Presupun, că la un moment dat, asaltat de flaterii și însurat cu fudulia funcției obștești, Dl Mărgineanu a socotit bunul-simț drept un dușman al "valorii" sale, lăsând larg deschisă calea unui favoritism toxic și unor practici nocive pentru societate și breasla de film, în speță.
În lipsa unui segment important al industriei cinematografice la noi, al criticii de specialitate, așteptam cu interes această gală pentru a lua pulsul unei industrii în stadiu "larvar", dar cu reale semne de deșteptare. Din motive expuse mai sus, totuși trebuie să mai amân, și, să retrag filmul "Pași pe graniță" nominalizat la categoria "Cel mai bun film documentar" dintro competiție cu fairplay-ul amputat.
Iar, domnului Mărgineanu i-aş da amicalmente un sfat: să reflecteze mai adânc asupra faptului că e pus în fața unei dileme etice de a separa clar afacerea privată de diriguirea unei zone publice și de a simți momentul când și unde se trece granița dintre bine și rău.
Unele din primele fascicule ale Dicționarului româno-german de Heimann Hariton Tiktin elaborat în perioada 1896-1926 le puteți găsi la mesageria.md
Găzduirea lor e un motiv de nedisimulată mândrie și un pretext de a afla mai multe despre autorul lor, unul din iluștrii precursori ai lingvisticii românești - Heimann Tiktin, evreu botezat cu prenumele Hariton, cu doctorat în filologia română luat la universitatea din Leipzig, căsătorit la Iași și primit cu apreciere și prietenie de către vârfurile intelectualității literare: Nicolae Iorga, Gheorghe Kirileanu, Titu Maiorescu, Alexandru Philippide, A. C. Cuza, Ovid Densușianu, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ș.a., îndrumat de Eminescu în studierea folclorului, regionalismelor, lexicografiei, literaturii și istoriei române...
Evocând începutul afirmării lui Tiktin, Nicolae Iorga arăta: „Acum vreo cincizeci de ani a răsărit la Iași un om cum rareori se găsesc pe lume. Străin, evreu, de familie rabinică născut in Silezia... acela care căuta să deslușească tainele alcătuirii graiului nostru".
Născut într-un an cu Eminescu, Heimann Hariton Tiktin a murit la Berlin în 1936. Conform dorinței sale, a fost înmormântat la Iași.
După ceva timp am revăzut Solaris-ul lui Tarkovski.N-a fost deloc gratuit reproșul lui Stanislav Lem, autorul romanului ecranizat , care i-a spus lui Tarkovski în timpul uneia dintre certuri, că el nu a filmat deloc „Solaris”, ci „Crimă și pedeapsă”.Mi-am închipuit pentru un moment, că dacă "Oceanul" s-ar răzbuna cu oamenii și pe Pământ la fel cum o face pe Solaris, materializându-le remușcările de conștiință, n-am ști (cel puțin majoritatea dintre noi) ce-i plictisul și nici însingurarea - ne-am pomeni mereu însoțiți de membrii "cabinetului din umbră" al spiritului nostru neastâmpărat...
Idea acestui film a încolțit demult, dar a prins un contur real în primăvara lui 2014 după evenimentele dramatice din Ucraina și anexarea Crimeii de către Federația Rusă.
Înainte de această anexare părea neverosimil să mai existe vreo amenințare serioasă la adresa spațiului postsovietic. După Crimeea, Donețk, Lugansk, Mariupol, însă, capacitatea Rusiei de a redesena harta Europei și de a incita la război a devenit evidentă. Dacă ne gândim la tendința separatistă prorusă a Transnistriei și la conflictele din Osetia de Sud și Abhazia, conflictul din Ucraina sugerează existența unei traiectorii continue și îngrijorătoare - revanșardă, Rusia pare gata să conteste actuala ordine mondială instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Răsfoind înapoi până în 1924 paginile acestei traectorii imperialiste rusești, vom recunoaște stupefiați în deversiunea de la Tatar-Bunar, numită în manualele sovietice de istorie “Răscoala de la Tatarbunar”, “metoda de lucru”, stilul tras la indigo aplicat mai târziu în Transnistria, Crimea și Donbas.
Azi Rusia contraatacă, iar Moldova rămâne blocată într-o zonă gri de izolare și stagnare între Vest și Est, într-o zonă de risc ridicat – în linia întâi, la fel ca-n 1924 la Tatar-Bunar. Cazul Tatar-Bunar semnalează cu mult inainte unele din elementele “războiului-hibrid” modern: folosirea măsurilor informaționale, umanitare și a altor măsuri nemilitare, împreună cu potențialul protestatar al populației. Moscova se arată extrem de abilă în componentele de război informațional și cibernetic și la tactici de câștigare a inimilor și minților populației civile, exact ca în 1924 în sudul Basarabiei.
Episodul Tatar-Bunar însumează o mulțime de similitudini cu epoca modernă, e un subiect captivant pentru un documentarist prin puterea prin care crează legături între trecut și prezent, legături multiple, pe mai multe paliere:
istoricitatea și obiectualitatea documentului, în care este înscrisă trecerea timpului, evenimentele în urmele materiale, documentele ca artefacte de viață trăită – este primul palier
prezența Rusiei în istoria și mintea noastră, coloana a cincea a Moscovei, tăvălugul strivitor al propagandei rusești din zilele noastre, reluare întocmai a metodelor sovietice bine rodate din anii 1920-1940-1980, distorsionarea cu mijloace sofisticate și brutalitatea ideologică, știința manipulării, componenta psihologică a războiului-hibrid, lipsa ripostei intelectuale în Republica Moldova pe măsura ofensivei intangibile a Rusiei – iată, un doilea palier
filmul artistic “Mânia”, creația și mărturiile cineastului moldovean N. Ghibu și temele majore, precum, creatorii și politicul, intelectualii și (ne)angajarea, totalitarism și rezistența prin cultură, artă socială și combativă (comanda socială), dictaturile politice și seducția ideilor, sistemul ideologic, cenzura și libertatea de exprimare - sunt aspecte importante pentru o renaștere autentică la noi, mai ales, în absența unui proces al comunismului și a unei lustrații efective – un al treilea palier al documentarului
un al patrulea palier este unul personal - pentru mine a fost întotdeauna foarte important să îmi stabilesc propria apartenență la tradiții, la cultură, la un cerc de oameni sau de idei, a fost și este importantă tema rădăcinilor, a relației cu casa părintească, cu copilăria, țara natală, limba, neamul, descendența și filiația, proiecția istoriei asupra lor.
Tatarbunar filmul e despre toate acestea, nu-l pot separa de tot restul existenței mele. Bunicul Costea, tata mamei mele, era dintr-un sat din județul Cetatea Albă, situat nu departe de Tatar-Bunar, și, putea fi, fără tăgadă, printre acei sărmani prinși în pânza de păianjen a conspirației bolșevice. N-a fost. A fugit peste Prut în ’40 și ’44 de teama represaliilor staliniste, găsindu-și lumescul sfârșit in cimitirul de la Lipova, departe de soție și cei trei copii, pe care nu i-a mai revazut nicicând...
Documentarul face trecutul din nou prezent, iar prezentul, sper, îl face mai inteligibil.
