Cronică Literară: Rădulescu-Motru a avut dreptate de Gheorghe Grigurcu     "Cartea lui C. Rădulescu-Motru, intitulată Enitcul românesc, a apărut în 1942, asadar în toiul ultimului război mondial. Ea răspunde nu doar unor mai vechi preocupări ale filosofului, ci si unui impuls de moment, ce-i imprimă, asa cum a admis ulterior însusi autorul său, "un caracter ocazional în timp de război". Accentele antibolsevice sînt grăitoare si ele îi pot speria încă pe cei slabi de înger: "cărturarii si oamenii de vocatie ne-au luminat constiinta comunitătii de limbă; este acum rîndul ca să se întroneze în etnicul nostru constiinta comunitătii de destin prin eroismul acelora ce pot purta o armă pentru apărarea hotarelor în contra barbariei năvălitoare dinspre Răsărit. Nu sîntem la prima năvălire de barbari. Românii au fost doar de veacuri o vesnică santinelă, pusă să apere în acest colt al Europei crestinismul si civilizatia. Datoria ne-o cunoastem. Caracterele tipului de român se vor defini, după cum datoria, pe care o cunoastem, va fi împlinită. Cînd datoria va fi împlinită, atunci toate epitetele legate pînă acum de numele de român vor fi de prisos. Va fi destul să se zică: în noua Europă, iesită din focul năpraznic al războiului cel mare si sfînt dus contra barbariei bolsevice, românul si-a făurit el singur destinul". Dar se află oare aci o eroare? În 1941, bolsevizarea României constituia primejdia de căpetenie ce plutea peste tară. Oricît de expansionist si crud si acesta, Reichul german era mai putin înclinat a altera viata noastră spirituală si socială, traditiile si institutiile pe care le aveam, tolerîndu-le în virtutea principiului national. E revelatoare în această privintă afirmatia sintetică a maresalului polonez E. Rydz-Smigly (citată de Florin Constantiniu, în volumul d-sale, Între Hitler si Stalin (Ed. Danubius, 1991): "Cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea noastră, cu rusii se pierde sufletul nostru". Întrucît dinspre Răsărit venea pericolul unei alterări radicale a existentei noastre ca popor, al unui dezastru fără precedent, adică al Răului maxim, nu era preferabilă acceptarea momentană a unui Rău mai mic, în măsură a-l contracara pe cel dintîi? În lumina de flăcări distrugătoare a posibilei invazii sovietice, putea fi altfel privită, retrospectiv, si orientarea "germanofilă" (recte antirusească) a unor oameni politici rău văzuti în anii primei conflagratii mondiale si îndată după, precum P.P. Carp, C. Stere, Ioan Slavici, Al. Marghiloman. Însusi E. Lovinescu, prooccidentalul si liberalul de-o viată, si-a dat seama că lupta împotriva comunismului cosntituie prioritatea românilor, scrierea sa despre P.P.Carp din 1941, incriminată, în anii regimului comunist, ca un act de inconsecventă si de "trădare", nefiind, în realitate, decît un document al luciditătii responsabile, adaptate la împrejurări.  E adevărat că C.Rădulescu-Motru n-a ezitat a proslăvi unele virtuti ale regimurilor de extremă dreaptă din Germania si Italia (mai tîrziu, în numeroasele sale pagini, încă în mansucris, de Revizuiri si Adăogiri, puse la contributie, cu o lăudabilă constiinciozitate, de alcătuitorul editiei, Constantin Schifirnet, a afirmat însă, răscumpărător: "Comunismul rusesc este oarecum a doua editie corectată si mult adăugită a nazismului"), dar el a avut în vedere, în principal, relatia dintre cultura germană si cultura celorlalte tări angajate în conflict, comasîndu-i pe ruso-anglo-americani, în baza unui "instinct de dominatie" ce ar urma să impună un internationalism în diferite variante. Ceea ce nu-l împiedica a se mira de alianta dintre americani si englezi, pe de o parte, si sovietici, pe de alta, care, după cum a dovedit-o evolutia evenimentelor, s-a soldat cu multe decenii de suferintă pentru popoarele înrobite de către cei din urmă, din Estul si centrul Europei... Punctul de vedere al filosofului era unul prudent-patriotic, conservator, astfel formulat: "Căci noi românii avem o menire pe lumea aceasta, cît timp Europa îsi păstrează vechile traditii culturale. Din moment ce aceste traditii vor dispare si vor fi înlocuite cu o civilizatie mercantilă materialistă, asa cum este cea americană, sau o civilizatie comunistă cum este cea rusească, România îsi va pierde menirea sa". Cu următorul amendament: "Este drept că între cele două pericole - internationalismul rus si internationalismul englo-american - este de preferat acesta din urmă, fiindcă acesta mai lasă oarecare nădejde românilor într-o eventuală renastere natională". Desi considerati protectori ai spiritului european (în consonantă cu ideea lui Blaga, potrivit căreia cultura germană ar fi catalitică si nu dominatoare), germanii nu sînt admirati neconditionat, fiind percepută exaltarea lor politică, în dezacord cu rationalismul programatic ce-i caracterizează altminteri: "Marele lor defect este că lor le lipseste conducerea de sine, adică conducerea prin ei însisi, asa cum o au anglo-americanii. Foarte limpezi la minte, cînd este să judece în domeniul stiintelor exacte, si chiar în domeniul istoriei, germanii sînt cu mintea turburată cînd este să-si fixeze conduita politică". Si oare următoarele rînduri nu sînt profetice pe termen lung:"După înfrîngerea Germaniei nu urmează o epocă de înfrătire între popoare pe baza principiilor democratiei, urmează organizarea unei viitoare dominatii"?    Să vedem acum care e conceptia ca atare a lui C. Rădulescu-Motru asupra constiintei etnice, id est a constiintei de comunitate specifică. Aceasta are trei componente: constiinta de origine, de limbă si de destin. Constiinta de origine se bizuie pe un substrat afectiv si pe recunoasterea traditiei, fiind cea dintîi în ordine istorică. Societătile care rămîn exclusiv la treapta ei sînt sortite însă degenerescentei si pieirii, asa cum se întîmplă cu multe din colectivitătile de sălbatici care vegetează pînă în prezent. Constiinta comunitătii de limbă are în plus vectorul intelectual. Înlesnind comunicarea între membrii societătii, limba face posibilă cultura, îl incită pe om la inovatii: "inteligenta membrilor societătii cîstigă aripi ca să se înalte; cuvîntul, prin virtualitătile lui de a crea convingeri, spiritualizează tot ce întîlneste în jurul lui. Societatea prinde prin limbă constiinta unitătii sale". Pe fundamentul comunitătii de limbă, iar nu pe acela de origine, a luat nastere constiinta popoarelor europene ca entităti distincte, avînd o năzuintă spre suveranitate. Constiinta de destin, conditionată, în chip aparte, de factorul cultural, reprezintă încununarea trăsăturilor nationale. Ea e precipitată de războaie si se întrupează în vocatia unor conducători cu o capacitate vizionară: "Natiunile amenintate în existenta lor prin războaie au trebuit să-si asigure viitorul printr-o nouă constiintă de comunitate. Aceasta este constiinta comunitătii de destin. Originea si limba nu sînt de aci înainte uitate, dar cad pe al doilea plan; pe primul plan vine vointa natiunii de a trăi, înfruntînd războiul. Membrii comunitătii de destin sînt aceia cari, avînd constiinta vietii lor primejduite, sînt hotărîti la orice sacrificiu". Nu s-ar putea afirma că aci transpare, dincolo de principiul aliantelor din războaiele mondiale, si cel al... Pactului Nord-Atlantic? Al integrării europene si mondiale în temeiul unui program defensiv al lumii democratice? Iată si alte cîteva propozitii cu un sesizant sens anticipator: "Stiinta etnicului va delimita zonele spatiului vital din jurul fiecărei natiuni, căci Europa viitoare va fi, probabil, organizată pe baza comunitătii de destin. Natiunile amenintate de primejdii comune îsi vor asigura viitorul prin o apărare comună si astfel vor intra împreună în acelasi spatiu vital. Ele vor trebui să recunoască deasupra suveranitătilor o organizare juridică supranatională, cerută de legea propriei lor conservări". Sau: "În viata politică a Europei viitoare, stiinta etnicului, lărgind orizontul constiintei de comunitate,va reusi să găsească, pentru asigurarea viitorului unei natiuni, mijloace mai solide de apărare decît acelea de pînă acum. Prin respectul reciproc ce si-l vor păstra între ele, de o parte, etnicul natiunii majoritare, de altă parte, diferitele grupări etnice minoritare, se va ajunge la consolidarea tuturor. Viitorul plin de neprevăzut impune solidaritate nu numai între membrii unei natiuni, ci si între toate natiunile care merg pe linia aceluiasi destin". Sau: "Aceasta este marea răscruce de drum, înaintea căreia, dimpreună cu multe alte popoare europene, ne găsim noi românii, astăzi. Etnicul nostru român va putea sau nu să suporte această transformare în constiinta lui de comunitate? Fi-va el o armătură puternică pentru apărarea viitorului românesc?". Întrebări care se pun, turnate în aproape aceeasi terminologie, si generatiilor actuale.    Poate soca, sub condeiul, totusi, ponderatului C. Rădulescu-Motru, o anume propensiune spre autoritarism. Neîndoios, ea e tangentă la cultul totalitar al conducătorului providential, cu toate că i s-ar putea decela o mai rezonabilă origine în conceptia mai veche a personalitătii exemplare, a conducătorului întelept. Depăsind cliseele fals-colectiviste ale ideologiei comuniste, ne putem gîndi nu doar la Joseph Goebbels sau la Alfred Rosenberg, ci si la Plutarh: "constiinta comunitătii de destin este cea mai sensibilă si deci cea mai expusă. Ea este conditionată de ratiune, adică de prezenta, în mijlocul poporului, a unor conducători de prevedere exceptională. Lipsesc acesti conducători, în momentul cînd ei sînt necesari, destinul poporului este periclitat. Căci hotărîrile supreme nu asteaptă deliberări îndelungi si cu atît mai putin deliberări luate pe jumătate. O părere gresită, iscodită de o ideologie politică superficială, sustinea pînă de curînd că destinul popoarelor este asigurat prin instinctul lor de conservare; si, în consecintă, că hotărîrile supreme se pot lua prin sufragiul universal. Nimic din trecutul istoric al omenirii nu vine să confirme această părere. Hotărîrile supreme care au determinat asigurarea sau distrugerea vietii popoarelor au fost totdeauna opera conducătorilor". Există aci si o cîrtire împotriva democratiei, inevitabilă oricărui elitism, de la "cultul eroilor" al lui Thomas Carlyle, pînă la, să zicem, teoria lui Vilfredo Parete. Dar mecanismul democratiei este totdeauna satisfăcător? Atinge perfectiunea? Chiar dacă cel mai bun, la ora de fată, nu e defel ideal, spre a parafraza o vorbă celebră a lui Churchill. Oricum, nu se poate situa în afara criticii. Are momentele sale de împotmolire, crizele sale, uneori cu urmări dramatice, asa cum s-a întîmplat la noi, în răstimpul dintre cele două mari războaie, cînd anumite distorsiuni si vicii ale politicianismului au favorizat ascensiunea dreptei radicale si, după toate probabilitătile, au pregătit în subteran terenul comunismului. Nu resimtim oare acut, si în anii nostri, absenta unor lideri de mare prestigiu si eficientă? Si - mergînd mai departe - n-au propus oare cîtiva intelectuali de seamă precum Alexandru Paleologu si istoricul Florin Constantiniu solutia unui autoritarism luminat, cu o durată limitată, care să pună capăt disputelor otioase si să curete tara de putregaiul coruptiei? Firele istoriei se leagă într-un destin, care, după cum se rostea, Rădulescu-Motru, "este imprevizibil, fiindcă, pentru stiinta de astăzi, fondul sufletesc pe care el îl desfăsură este dincolo de control; dar nu este nici fatalitate oarbă, întrucît acest fond sufletesc este, totusi, în realitatea experientei omenesti si poate fi influentabil".    Dintre reflectiile cu impact imediat asupra tensionatei noastre actualităti, ale filosofului în discutie, se cuvine a mai mentiona măcar pe cele care au ca obiect nationalismul. Cu toate că atent la specificul etnosului, dornic a-l reliefa si a-l pune "în lucrare", autorul Etnicului românesc îl abordează fără excese, sub deviza mentorului său, Titu Maiorescu: "nationalism în marginile adevărului". Disociind patriotismul de exagerarea nationalistă, atribuie ultimei un izvor pasoptist. Blamînd "anacronica spiritualitate a nationalismului pasoptist", o socoteste a fi "principala piedică în calea însănătosirii sufletesti a neamului românesc". În pofida unor sovăiri si oscilatii, criteriul junimist îsi spune astfel cuvîntul. C.Rădulescu-Motru trece prin filtrul acestuia postura nationalistă, denuntînd tulburarea ei, pur umorală, ergo iratională. Delirului paseist rebuie să-i succeadă o atitudine deliberată, pozitivă, orientată spre viitor: "În sens vechi, nationalismul era un sentiment de conservatie, el se dezvăluia sentimentului si realizarea lui era lăsată tot inspiratiei sentimentului; era impulsiv si subiectiv. Nationalismul cel nou, cel al viitorului, va fi o armă ofensivă: va fi calculat si obiectiv. Cel dintîi ia fiintă din venerarea trecutului; cel de-al doilea, din inteligenta celor ce conduc treburile publice; cel dintîi se întreabă de unde sîntem; cel de al doilea: încotro mergem". O conexiune cu incomoda scriere, din 1907, a lui Dimitrie Drăghicescu, Din psihologia poporului român, e plauzibilă. Polemizînd cu N. Iorga si cu A.C. Cuza, ridiculizînd doctrina xenofobă a universitarului iesean ("ideea care se găseste în programul lumii culte europene: nu poti să gonesti pe străini, ci să pui pe străini în serviciul intereselor nationale"! Ca si: "Idealul nationalist a d-lor Cuza si Iorga nu este idealul care convine celor cari au încredere în puterea de muncă a poporului român. Idealul d-lor Cuza si Iorga este un ideal izvorît din descurajare, si, ca atare, el nu poate face aderenti decît punînd la contributie patimile cele mai putin nobile ale sufletului românesc. România piere! Sînt însă gata d-nii Iorga si Cuza să o scape!!!...Ce, la noi simtul ridicolului s-a tocit cu desăvîrsire?" - Cî de mult se potrivesc astfel de interogatii unor personaje din preajma noastră, departe de importanta unui N.Iorga si chiar de consecventa în exagerare a lui A.C. Cuza!). C. Rădulescu-Motru nu pregetă a refuza si idealismul etnic eminescian, dispus a arunca, acesta, toate neajunsurile obstii noastre pe umerii elementelor alogene: "Căci dusmanii nostri nu sînt în afară de noi, ci sînt în noi însine, si ei nu se numesc nici evrei, nici greci, nici bulgăroi cu ceafa groasă, nici nemti, ci se numesc lenea, minciuna, lipsa de rezistentă fată de ispita viciului, orgoliul copilăresc si multe alte asemeni slăbiciuni". "Slăbiciuni" pe care totalitarismul si posttotalitarismul le-au agravat considerabil, care, acum, riscă a juca rolul unei pietre ce, rostogolindu-se de pe un vîrf de munte, poate provoca o avalansă. Desi atitudinile lui C. Rădulescu-Motru n-au fost foarte unitare (ultima cuprinde mărturisirea de-a fi fost "tîrît mai mult decît mi-era permis pe panta patriotismului conventional"), el e unul dintre cei ce ne avertizează psotum asupra pericolului unei astfel de avalanse".