Mă voi clădi din iertare și resemnare. Iertare, resemnare, pocăință, dezlegare, cruțare și toate astea atribuite unei persoane care poate că nici n-a greșit, n-a păcătuit în măsura în care cutează să-și ceară iertarea tuturor celor care au cunoscut-o. Lucia Purice – născută mult înaintea timpului ei.
Nu se tânguie. Încearcă cu toate puterile intelectuale să împingă limitele cognoscibilului, care-i nelimitat pentru oricine vrea să se ridice spiritual. Ne atenționează că „libertatea ne-a găsit anormal de nepregătiți. Incapabili să dispunem de noi înșine în contextul temperamentului social”. Cât adevăr în aceste fraze! Să fi fost pregătiți – azi am fi fost o țară!
Cine suntem noi în fața artei? Suntem capabili să-i simțim forța regeneratoare? Cine-i spectatorul nostru? Care-i cel care poate convorbi cu idealurile sau cel care să deschidă substraturile de esență ale conceptului vizionar? Omul de cultură?
Inteligența de a vedea atributele semnificative, dar și conștientizarea lor – iată de unde ar începe formarea culturală, de unde ar demara programul de instruire artistică.
Timpul curge atât de insuportabil și devine o grea osândă, imposibil să-i suporți potolitul puls. Să privești cu ochii minții, să atingi cu degetele gândului, să auzi cu urechile sufletului… probabil asta ar fi fost unul din scopurile acelor meditații din spatele sticlei, în chenarul geamului, din albul diluat, specific de permeabil îngemănării zorilor… albul îi aducea reverberațiile cosmice intrate necondiționat în noi, în conștiință, în speranța să ne facă mai buni, mai receptivi, mai sensibili la frumos. Doar conștientizarea frumosului poate salva lumea! Este afirmația lui Paracelsius, lansată încă în sec. XVI. Conștientizarea frumosului, dar și speranța.
Atâta speranță în ochii triști, care oglindesc ascuns un suflet și mai trist. Și o conștiință trează, desigur! Care să încerce să dezghioace esența grelei inconștiențe.
Cuminte, tristă, împăcată cu soarta. Doar ochii mai doresc să vadă, să descopere și altceva. O lume mai bună. O altă lume. Iată ce mi-a șoptit portretul Luciei Purice, executat cu talent de pictorița Eleonora Romanescu.
Mihaela PERCIUN,
scriitoare, muzeograf, MNLMK
