Mi s-a întâmplat să aud spunându-se că nu există, de fapt o cinematografie românească şi că deci nu poate exista nici o istorie a ei. E adevărat că, în unele perioade, s-a putut crede aşa ceva, fie din inerţia negării globale a ceea ce s-a produs în trecutul îndepărtat, fie ca efect al mutilării multora dintre peliculele trecutului apropiat, care mergea uneori până la suprimarea a tot ce reprezenta un germene de artă şi manifestare de talent. Nu se poate însă vorbi nicicum de o absenţă a vocaţiei. Se poate vorbi de unele "păcate originare" ale pasiunii cinematografice pe sol naţional şi mai ales de maladiile şi neşansele ulterioare. Cu ele s-au confruntat, în toate perioadele, talente reale şi personalităţi autentice. Proba vocaţiei lor sunt filmele - ce-i drept rare, dar şi prea puţin cunoscute ori pe nedrept uitate. Fiindcă prejudecata radicală a "inexistenţei" unei cinematografii naţionale îi împiedică pe mulţi să estimeze cum se cuvine atât operele preţioase ale trecutului, cât şi pe cele ale prezentului, cum sunt filmele din ultimul deceniu sau mai vechi ale lui Lucian Pintile - ca să citez un singur nume dintr-o suită.