Nietzsche despre filologia clasică – iată un subiect cu adevărat palpitant, prilej de satisfacţii unice pentru amatorul de a urmări fascinantul spectacol al cunoaşterii de sine. Căci acest subiect înseamnă, de fapt, Nietzsche despre el însuşi şi în acest sens pledează chiar propria sa mărturie – „Filologii sunt asemenea oameni care folosesc sentimentul apăsător pe care îl provoacă infirmitatea proprie omului modern pentru a câştiga cu el bani şi pâine. Îi cunosc, eu însumi sunt unul dintre ei” (Noi, filologii – fr. 170). Mai precis, este vorba de o ipostază a personalităţii spirituale nietzscheene considerată din unghiul evoluţiei sale interne; dar, nu o ipostază oarecare, ci una esenţială, nu pentru simplul motiv că este cea dintâi, ci pentru că este cea mai profundă, cea care i-a marcat definitiv orizontul de cultură şi de gândire şi a lăsat o amprentă durabilă în desfăşurarea destinului personal al omului.
Fragment:
Notă asupra ediţiei: Noi – Filologii de Friedrich Nietzsche
Volumul de faţă adună la un loc câteva din studiile de tinereţe ale lui Nietzsche, rămase în moştenirea sa manuscrisă. Ele sunt unite de preocuparea comună, dominantă pentru acea perioadă a vieţii sale: antichitatea greacă şi condiţia teoretică a principalei ştiinţe care se ocupă cu cercetarea acesteia, filologia clasică, precum şi a celor care o reprezintă, filologii clasici.
Este vorba de: Homer und die classiche Philologie (Antrittsrede an der Universität Basel gehalten am 28 Mai 1869), 1869. Homer’s Wettkampf (Vorrede zu einem ungeschriebenen Buch), 1872. Wir Philologen (Gedanken und Entwürfe zu der Unzeitgemässen Betrachtung: Wir Philologen), 1874/75.
Traducerea s-a făcut pe baza ediţiei Friedrich Nietzsche’s Werke (Taschen Ausgabe), C.G. Naumann Verlag, Leipzig, 1906. În ordinea publicării lor în prezentul volum lucrările traduse se află în volumul I, pp. 1-26 şi pp. 251-264, respectiv volumul II, pp. 318-401 ale ediţiei indicate.
Sublinierile din text aparţin lui Nietzsche. Notele traducătorului pentru fiecare din lucrările traduse şi publicate sunt numerotate cu cifre arabe şi sunt trecute ca note de subsol.
Nietzsche şi filologia clasică
Nietzsche despre filologia clasică – iată un subiect cu adevărat palpitant, prilej de satisfacţii unice pentru amatorul de a urmări fascinantul spectacol al cunoaşterii de sine. Căci acest subiect înseamnă, de fapt, Nietzsche despre el însuşi şi în acest sens pledează chiar propria sa mărturie – „Filologii sunt asemenea oameni care folosesc sentimentul apăsător pe care îl provoacă infirmitatea proprie omului modern pentru a câştiga cu el bani şi pâine. Îi cunosc, eu însumi sunt unul dintre ei” (Noi, filologii – fr. 170).
Mai precis, este vorba de o ipostază a personalităţii spirituale nietzscheene considerată din unghiul evoluţiei sale interne; dar, nu o ipostază oarecare, ci una esenţială, nu pentru simplul motiv că este cea dintâi, ci pentru că este cea mai profundă, cea care i-a marcat definitiv orizontul de cultură şi de gândire şi a lăsat o amprentă durabilă în desfăşurarea destinului personal al omului.
Terminarea studiilor de filologie clasică, începute în 1864 la Universitatea din Bonn şi desăvârşite apoi la cea din Leipzig, sub îndrumarea competentă a profesorului Friedrich Wilhelm Ritschl, socotit prima autoritate în materie din Germania de atunci, îi aduce lui Nietzsche numirea sa în 1869, la recomandarea aceluiaşi Ritschl, ca profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel. Continuând o veche tradiţie ale cărei fire coboară până la Renaştere, Basel reprezintă, încă din epoca lui Erasmus, un important centru al umanismului european. La Universitate activează două nume ce reprezintă, cu o strălucire aproape neegalată de atunci, studiile clasice: Jacob Burckhardt, celebrul istoric de artă şi Ulrich von Willamowitz Moellendorf, socotit până astăzi cel mai mare filolog clasic al tuturor timpurilor.
Nietzsche va păşi în această atmosferă de tradiţii umaniste cu propriile sale idei, înnoitoare, revoluţionare în ceea ce priveşte interpretarea fenomenului grec antic, şi care vor deranja prin îndrăzneala lor opinia tradiţională dominantă până atunci. Primele sale contribuţii în domeniu, nişte studii cu privire la operele gnomice, ale lui Theognis, la lirica lui Simonide, la izvoarele lucrării doxografice a lui Diogene Laertios, la tratatul florentin asupra rivalităţii dintre Homer şi Hesiod, i-au atras doar aprecierea şi recomandarea profesorului său Ritschl. Lecţia de deschidere însă, rostită cu ocazia instalării sale la catedră, în data de 28 mai 1869, „Homer şi filologia clasică”, constituie un adevărat scandal pentru comunitatea filologilor şi istoricilor antichităţii.
Intenţia acestei prelegeri inaugurale întrece cu mult sarcinile consacrate ale unei prelegeri rostite într-o asemenea ocazie: ea conţine un manifest declarat în favoarea studiilor clasice, pe baza unei viziuni critice nu numai asupra antichităţii eline dar şi asupra statutului teoretic al principalei şt
.s.