În Evocările sale îl regăsim pe Radu Florescu, uneori duios ― când e vorba despre părinţii săi, despre Gloria şi rudele sale ―, alteori aspru, când judecă stările de lucruri din domeniul învăţământului sau al culturii. El rememorează cu talent confraţi, priviţi cu drag unii, ironic alţii, subiectivităţile în judecata sa fiind însă controlate de un limbaj decent şi corect. Se priveşte pe sine şi pe cei din jur critic, nu îşi neagă slăbiciunile şi nici resentimentele. În toate evaluările sale regăsim un spirit lucid, dominat de simţul datoriei şi de respect faţă de semeni, şi ― în primul rând ― un dascăl care transmite celorlalţi cunoaştere şi o face în chip deosebit. Chiar neterminate, adeseori doar enunţate, judecăţile sale asupra celorlalţi sunt dominate de civilitate, mult bun simţ şi de un umor care poate fi întrezărit mereu. Interviurile care au fost transcrise în acest volum suferă uneori de lipsuri, pot părea pe alocuri dificil de înţeles, din pricina aluziilor, dar sunt mereu vii şi atractive. Dacă ar fi continuat ― ultimele dialoguri fiind purtate în anul 2002 ― în mod cert autorul lor ar fi revenit asupra unora dintre personaje, doar amintite, ar fi adâncit pasaje memorabile şi ar fi abordat alte momente biografice importante, care însă lipsesc. Destinul i-a fost potrivnic lui Radu Florescu în a încheia aceste amintiri şi evocări, însă fie numai şi cele consemnate prin interviurile realizate de doamnele Aurelia Mocanu şi Mihaela Helmis (Societatea Română de Radiodifuziune – SRR) ― şi înlesnite prin amabilitatea doamnelor Liliana Muşeţeanu şi Mariana Conovici (SRR), înregistrările fiind păstrate până astăzi în Arhiva de Istorie Orală a SRR ― sunt savuroase prin detaliile lor inedite, înfăţişând un om de o fineţe a gestului şi a vocabularului care vădeşte superioritatea, cât şi un orizont cultural special. Aceste rememorări se pot „citi” ― şi mulţi probabil o vor face ― în chei diferite, unii regăsindu-şi Profesorul sau mentorul cu bonomia sa binecunoscută, alţii prietenul sau colegul, muzeograf vizionar sau autor de prestigiu, sau orator ascultat cu atenţie în spaţii publice dar şi în atmosfera şantierului arheologic. În acest loc mai ales, gingăşia sa de părinte fără şansa de a-şi creşte proprii copii a adus clipe de neuitat atâtor tineri. O mare libertate de gândire, o excepţională cuprindere a lumii reale şi o judecată nepripită a lumii în care i-a fost dat să trăiască, individualizează cele spuse de Radu Florescu. Multe dintre acele idei, reflecţii sau judecăţi sunt ― desigur ― şi ale altora, ceea ce sprijină validitatea lor. Făcute cunoscute acum prin acest volum, ele ni-l apropie mai mult pe cel ştiut din diferite alte ipostaze, ca pe un spirit liberal, deschis dialogului cu semenii, sortit să propovăduiască idealuri şi să educe în sensul acestora.