În peisajul publicistic românesc, de curând a văzut lumina tiparului a şasea ediţie a unei cărţi-document şi reper cultural-ştiinţific: Strămoşii noştri reali: geţii-dacii-tracii-ilirii…, naţiunea matcă din vatra “Vechii Europe”, scrisă de istoricul G.D.Iscru. E minunat să vezi că îngrijitorii ediţiei sunt cei doi feciori ai autorului, care, din respect pentru tatăl lor şi pentru istorie, s-au străduit să ofere cititorilor, în condiţii grafice de excepţie, rezultatul strădaniilor de-o viaţă ale unui implicat profund în cercetarea riguroasă a rădăcinilor istoriei neamului românesc. Cartea se adresează tuturor celor interesaţi de cunoaşterea riguroasă a strămoşilor reali ai neamului românesc, dar mai ales tinerei generaţii, aflată astăzi într-o derivă generată de presiunea fără precedent a unor forţe ostile, interesate să eludeze sau să mistifice adevărul istoric şi să confecţioneze pentru români identităţi străine de spiritul vetrei, neamului şi credinţei. Rigoarea autorului, venit din tinereţe în mediul universitar bucureştean din ţinutul marelui Constantin Brâncuşi, este proverbială (spun din experienţă proprie, căci am fost studentul şi apoi ucenicul dânsului), căci atunci când îşi fixează privirea pe un text care trebuie îndreptat în formă şi conţinut, nu este literă, silabă sau cuvânt pe care să nu-şi lase urma sa de înţelepciune, sinonimă cu perfecţiunea.

Autorul şi-a dedicat propria viaţă instruirii studenţilor în cunoaşterea tainelor istoriei, dar şi a cercetării izvoarelor istorice şi scrierii istoriei neamului, având ca povaţă cuvintele marelui istoric, Nicolae Iorga, care spunea că „Dacă vitregia soartei va face să ne pierdem vreodată istoria şi credinţa, vom dispărea ca neam”. Cartea este o pledoarie riguroasă pentru recuperarea identităţii noastre naţionale, autorul săpând adânc la rădăcini, cu convingerea că numai capacitatea fiecăruia dintre noi de a-şi asuma istoria, cu luminile şi umbrele sale, constituie pentru neamul românesc fundaţia maturităţii sale. Autorul aduce argumente convingătoare despre existenţa, în spaţiul carpato-dunărean-pontic, din străvechime, a unei civilizaţii a „oamenilor locului”, demonstrând că firul istoriei s-a tors în această vatră de atunci şi până astăzi, fără întrerupere. Cartea este temeinic structurată, autorul pornind demersul său ştiinţific de la nevoia de integrare a istoriei mitologice în istoria naţională, pentru a explica, argumentat, pe bază de surse istorice de prim ordin, realităţile etnice şi sociale ale arealului vechii Europe, în care s-au zămislit strămoşii reali ai neamului românesc.

Extrem de interesantă şi argumentativă este abordarea civilizaţiei naţiunii-matcă din spaţiul „Vechii Europe” - încorporând referiri la limba, scrisul, învăţământul, ştiinţa şi artele practicate de strămoşii neamului românesc. Un loc aparte l-a dedicat cunoaşterii semnificaţiei şi valenţelor primei religii monoteiste din lume (Zalmoxianismul), pe care o consideră, pe bună dreptate, aducând argumente de netăgăduit, temelie doctrinară a Ortodoxiei româneşti, liantul de bază al naţiunii române. Autorul oferă un spaţiu larg cunoaşterii statului naţional la strămoşii reali ai neamului românesc, precum şi afirmării acestuia în istoria politică şi militară a antichităţii. Un loc aparte a acordat regatelor tracilor, ilirilor şi geţilor din sudul Dunării, precum şi regatelor geto-dacilor din nordul Dunării, constituite în împrejurări vitrege, din nevoia apărării vetrei împotriva imperiilor şi regatelor hrăpăreţe vecine, precum şi a migratorilor din răsăritul stepelor nord-pontice. Cartea prezintă în chip riguros opera de unificare politică a spaţiului geţilor-dacilor-tracilor-ilirilor sub conducerea lui Burebista, precum şi reluarea efortului de unificare politică a Daciei Mari sub conducerea regelui Decebal.

Autorul abordează cu profundă motivaţie naţională, o problemă de esenţă, dar şi de fond, a istoriei neamului românesc: trecerea prin secole, de la Dacia Mare la „Restitutio Daciae”, însoţită de „planul dacic autohton care ne-a traversat istoria şi încă ne mai motivează”. După cum mărturiseşte, autorul este convins că dacii n-au pierit, că „romanizarea” Daciei a fost o lungă poveste, cu profund fundament ideologic, şi că Dacia va renaşte. Semnul acestei credinţe este afirmarea, în ultimul timp, a mişcării dacologice, precum şi interesul în creştere al tineretului pentru cunoaşterea istoriei străvechi şi asumarea istoriei neamului ca pe o comoară de nepreţuit.

Citind această carte, am înţeles că autorul a scris-o pentru slujirea cauzei naţionale prin adevăr ştiinţific şi pentru a constitui o filipică împotriva celor care au tăiat din manualele şcolare rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române. Înalt respect pentru autor şi opera sa.