Pruncuciderea constituie infracţiunea care contrazice instinctul matern şi datoria sacră de reproducere, cât timp, erosul ca formă a instinctului de conservare,constituie cea mai naturală şi accesibilă posibilitate de a ieşi din precaritatea şi temporalitatea morţii şi a aspira către transcendentă, alături de frică, foame şi apărare, forme ale aceluiaşi instinct de conservare (Noica). În acelaşi timp pruncuciderea constituie şi infracţiunea cea mai monstruoasă dearece se exercită asupra unei fiinţe fragile - fruct al erotismului – şi asupra unei persoane lipsite de apărare. In antichitate pruncuciderea era pedepsită la fel de sever ca orice omor. Legile medievale nu distingeau nici ele între infanticid şi orice altă omucidere, deşi faptul că unele din acestea prevedeau o pedeapsă mai gravă pentru pruncucidere ar putea ilustra contrariul. Cesare Beccaria, combătând cu vehemenţă legiuirile feudale a fost promotorul ideii că mama naturală trebuie pedepsită mai blând. El avea în vedere pe mama care în urma unui viol sau în alte împrejurări deosebite dădea naştere unui copil şi care se vedea în alternativa: dezonoarea sau uciderea copilului. Pruncuciderea ca şi celelalte infracţiuni contra vieţii constă într-o faptă de pericol social deosebit de grav prin care se cauzează moartea unei fiinţe umane şi anume a copilului nou-născut din cauza unei situaţii de natură neuro-psihică (tulburare pricinuită de naştere).