A murit de gripă spaniolă, după ce supravieţuise unei complicate operaţii la cap ca urmare a rănii grave suferite pe front. După începerea războiului se înscrisese voluntar în armată, unde fusese acceptat cu greu deoarece nu avea încă cetăţenia franceză (se născuse la Roma, dintr-o mamă din mica nobilime poloneză şi dintr-un tată necunoscut, foarte probabil un ofiţer italian). Când a murit avea numai 38 de ani, dar dusese o existenţă aventuroasă (îi semăna aici, incontestabil, mamei), îndeosebi în ce priveşte relaţiile sentimentale. Iubirile succesive i-au fost şi sursă de inspiraţie – Annie Playden, pictoriţa Marie Laurencin, Louise de Coligny-Châtillon („muza” din volumul postum Poeme pentru Lou), Madeleine Pagès – cu care a întreţinut o extraordinară corespondenţă (apărută integral abia în 2005), de un erotism tulburător. Apollinaire a fost şi un avizat critic de artă, însoţindu-i pe pictorii cubişti (Picasso, Braque, Sonia şi Robert Delaunay. Juan Gris etc.) de la primele lor manifestări. A scris texte pătrunzătoare şi despre Matisse, Bonnard, Cézanne etc. Tot lui Apollinaire i se datorează, în prefaţa piesei Sânii lui Tiresias, prima definiţie a suprarealismului, pe cât de sugestivă pe atât de pertinentă: „Când omul a voit să imite mersul, a creat roata care nu seamănă deloc cu un picior. El a făcut astfel suprarealism fără să ştie”. Admirabil mod de a arăta că literatura, arta în general, nu înseamnă reproducere plată a realităţii ci transfigurarea, interpretarea ei.   Când e vorba de Apollinaire-poetul se repetă, de regulă, câteva locuri comune: că a eliminat complet punctuaţia, că a practicat cu dezinvoltură atât versul tradiţional cât şi versul liber ş.a.m.d. Lucruri, altminteri, adevărate. Poetul considera că textul are „respiraţia” lui proprie iar când îşi recita poemele le modula într-un chip cu totul special. A dovedit, de asemenea, o excepţională virtuozitate prozodică. Ambiţiile sale băteau însă mult mai departe. Volumul Alcooluri (1913) este considerat o piatră de hotar în evoluţia poeziei moderne. Volumul se deschide cu poemul Zonă, în egală măsură confesiune răscolitoare, retrospectivă autobiografică („Am trăit ca un nebun şi mi-am pierdut vremea” – „J’ai vécu comme un fou et j’ai perdu mon temps”), apologie a citadinismului, artă poetică. Construit contrapunctic, prin alternanţa şi îngemănarea motivelor tematice, poemul atestă încă o obsesie majoră a lui Apollinare, şi anume simultaneismul, prin alăturarea de imagini disparate care sunt, din punct de vedere temporal, concomitente. Apare aici totodată o temă dragă poetului, aceea a raportului dintre vechi şi nou, dintre tradiţie şi experiment creator. Dezideratul simultaneismului s-a împlinit în volumul Caligrame (1918), unde o serie de texte au cuvintele şi versurile aşezate pe pagină în aşa fel încât figurează anumite obiecte ( un ceas, o cravată, un havuz etc.) despre care e vorba în textele respective.   Subîntitulat „poeme de pace şi război”, volumul Caligrame este şi el de o uimitoare varietate a temelor şi a opţiunilor formale. Avem acolo superbe poeme de dragoste, cutremurătoare texte ce evocă grozăvia războiului, confesiuni de un lirism vibrant, profesiuni de credinţă. Iată o strofă din Colinele: „Am cercetat ceea ce nimeni/Nu poate să-şi imagineze/Şi-am cântărit de mii de ori/Imponderabila viaţă/Eu pot să mă sfârşesc zâmbind”. Revine, în mai multe locuri, dorinţa găsirii unui echilibru între tradiţie şi noutate, între - îi reiau cuvintele, pe care el le scrie cu majusculă - „Ordine şi Aventură”. Mărturie stă, spre exemplu, acest minunat pasaj din poemul Frumoasa roşcată: „Voi a căror gură e alcătuită după chipul gurii lui Dumnezeu/Gură care este însăşi ordinea/Fiţi înţelegători când ne comparaţi/Cu cei ce-au fost desăvârşirea ordinii/Pe noi care umblăm pretutindeni după aventură/Noi nu vă suntem duşmani/Noi vrem să vă dăruim vaste şi stranii domenii/Unde misterul în floare se oferă celui care doreşte să-l culeagă/Sunt acolo focuri noi culori nicicând văzute/Mii de fantasme imponderabile/Cărora trebuie să le dăm întruchipare…”. Mulţi poeţi români şi-au încercat forţele traducându-l pe Apollinaire, dar este extrem de greu să redai muzicalitatea şi expresivitatea originalului. O reuşită este tălmăcirea lui Şerban Foarţă a amplului poem La Chanson du Mal-Aimé (Cântecul celui neiubit), ed. Brumar, 2000, unde virtuozitatea traducătorului este, adesea, eclatantă: „Paris cu seri ce se destramă/În gin electric când naiv/Tramvaiele cu verde flamă/Pe şine ca pe portativ/Îşi cântă maşinala gamă”…   Apollinaire reprezintă, la începutul secolului trecut, o placă turnantă în evoluţia poeziei. După Baudelaire, după Rimbaud, el duce mai departe aventura modernităţii, aventură pasionantă şi - nu o dată -imprevizibilă.   Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor