Secrete au fost şi vor mai fi. Cine le are trebuie să le păstreze. Orice idee odată glăsuită, orice document, cu atât mai mult o operaţiune, odată pusă în studiu sau pregătire, toate acestea sunt susceptibile de a se dezvălui. Să ne reamintim de acel aheu mitologic care a aflat un secret teribil pentru care viaţa şi-ar fi pierdut-o, dacă l-ar fi dezvăluit-o. Dar fiindcă nu mai putea trăi dacă nu-l dezvăluia, după zile şi săptămâni de turmentare, el s-a dus pe malul unei lagune pustii şi făcând acolo o gaură în mâlul lipicios, a şoptit în ea secretul său, şi aheul nostru s-a uşurat, s-a liniştit. Dar ciutul de stuf, cu care a făcut gaura şi cu care a astupat-o, închizând secretul lui, era o rădăcină din care a crescut o trestie care în spicul ei vântul foşnea şi celelalte trestii se luau după ea foşnind şi dezvăluind secretul pe care l-a aflat poporul, dregătorii şi însuşi regele Midas, cel care avea urechi de măgar. Acesta era secretul pe care numai aheul-bărbier al regelui îl cunoştea, dar n-a ştiut să-l păstreze. Regele s-a răzbunat crunt, băgându-l într-un taur de aramă pe care l-a încălzit până la roşu. Nenorocitul guraliv a început să urle; dar în gâtlejul taurului regele ordonase să se anine o placă care vibra, mărind urletele osânditului. Regele Midas nu avea mintea nici măcar pe lungimea urechilor sale. Aheul a urlat până şi-a dat duhul, glăsuind că regele are urechi de măgar. Astfel, secretul, numai odată şoptit într-o gaură de mâl, s-a dezvăluit tuturor generaţiilor următoare, cum şi celor ce citesc aceste rânduri; deci cine are secrete să şi le păzească!