La mai bine de 200 de ani de la „inventarea” Basarabiei, prin ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Rusiei (1812), dl. Gheorghe E. Cojocaru vrea să demonstreze că regiunea a intrat de fapt în „era glaciară” a existenţei ei. Pe drept cuvânt, în toată această perioadă bicentenară, Basarabia a cunoscut şi „îngheţul” şi „dezgheţul”, termeni intraţi în discursul public rusesc şi sovietic, dar şi european şi internaţional. Conflictele „îngheţate” de azi – şi cazul Transnistriei este relevant – menţin încă în sufletele basarabenilor, dar şi ale bucovinenilor şi locuitorilor Ţinutului Herţa ameninţarea gulagurilor siberiene.

   A vorbi de „dezgheţ” în perioada când Nikita Sergheevici Hruşciov   s-a aflat în fruntea Uniunii Sovietice, este un act de curaj. Hruşciov însuşi a fost un om al contrastelor – a declanşat destalinizarea, dar a intervenit brutal în Ungaria anului 1856, a retras Armata Roşie din România, după lungi şi dificile negocieri, dar a realizat rapid că a pierdut controlul asupra acestui satelit şi tot el a declanşat „criza rachetelor” în Cuba, cu toate consecinţele posibile la nivel global. Deşi autorul vorbeşte de un reviriment cultural şi naţional în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM), din perioada lui N. Hruşciov, cartea este de fapt o oglindă a ceea ce a fost „calvarul Basarabiei” şi al basarabenilor. După ce locuitorilor acestei regiuni li s-a inventat limba moldovenească, scrisă cu alfabet chirilic şi li s-a inoculat că ei sunt popor moldovean şi nu altceva, a fost într-adevăr o favoare când corifeii sovietici de la Moscova şi Chişinău au acceptat ideea că limba şi literatura moldovenească este apropiată dee cea română şi că s-ar putea vorbi de o limbă şi literatură moldo-română.

   Autorul integrează foarte clar „problema Basarabiei” în ecuaţia sovieto – română. Atunci când între Moscova şi Bucureşti este o relaţie caldă, la Chişinău începe „dezgheţul”. Dacă între fosta URSS şi ceea ce a fost Republica Populară Română (RPR) se producea o răcire a relaţiei bilaterale, în RSSM „îngheţa” totul, la propriu – cultura, arta, schimburile comerciale sau sportive şi micul trafic de frontieră atât cât exista, etc. Limitele temporale ale „dezgheţului” sunt bine alese de autor şi relevante pentru cum se vedea atunci România de la Chişinău. Momentul de la 30 decembrie 1947 – abolirea monarhiei sau mai bine zis „debarasarea de regele Mihai”, a însemnat pentru România comunizată întrarea cu drepturi depline în „lagărul democraţiilor populare”. Numai după această dată România a devenit un partener de încredere al Kremlinului. Odată ce la Bucureşti s-a consolidat ideologia marxist-leninistă şi s-a trecut la studierea şi aplicarea învăţăturilor „tovarăşului Stalin”, la Chişinău se produc primele mutaţii în procesul de ideologizare a limbii moldoveneşti. S-a revizuit atitudinea faţă de limba română, iar factorul politic „recomanda” folosirea rezonabilă a limbii române pentru necesităţile celei modoveneşti. Când RPR, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, afişează un exces de loialism faţă de Moscova, în anii 1956-1958, la Chişinău se poate vorbi de necesitatea clasicilor literaturii moldoveneşti. Mihai Eminescu devenise atunci „un ilustru poet al poparelor din RPR şi RSSM”. Apogeul „dezgheţului” l-a constituit inaugurarea în Parcul Central „A.S.Puşkin” din Chişinău a „Aleii clasicilor literaturii naţionale”, prin amplasarea busturilor a 12 scriitori români, de la Cantemir la Creangă şi Eminescu.

   În acelaşi an, 1958, autorităţile de la Kremlin acceptă pentru prima dată de la război încoace, ca o serie de manifestări din cadrul „Lunii prieteniei sovieto-române” să se desfăşoare în RSSM. Astfel, între 23 august – 3 septembrie 1958, au fost organizate la Chişinău, Tiraspol, Bălţi şi în alte două raioane „Zilele Culturii Române”, cu un impact deosebit în opinia publică locală, românească şi nu numai. A fost prima şi ultima dată când au avut loc asemenea contacte româno-române, până la dispariţia URSS, în 1991.

   Vigilenţa politică renaşte în RSSM după ce la Bucureşti a început procesul de desatelizare şi desprindere a României de Moscova, care a culminat cu „Declaraţia din aprilie 1964”, o veritabilă „declaraţie de independenţă” faţă de URSS. Din acest moment „îngheţul” se manifestă din nou şi pentru lungă durată în toată Basarabia.

   Afirmaţiile autorului cum că în perioada „degheţului” hruşciovian au apărut germenii românismului la Chişinău sunt cât se poate de reale. Acestea s-au manifestat cu prisosinţă în anii 1989-1990 şi 1991, când elita românească basarabeană şi-a recâştigat singură, fără nici un sprijin din România, dreptul la limba română şi la alfabetul latin şi a pus umărul, alături de baltici, la destrămarea URSS.

   Prin această carte, publicul românesc şi istoriografia română va lua cunoştinţă cu o ideologie sovietică demolatoare şi o serie de personaje îndoctrinate care nu mai puteau recepta realităţile naţionale din Basarabia.