"Prin Întrupare, Dumnezeu îşi manifestă Dragostea Sa – trăită la culme prin răstignire –, prin care mântuieşte Creaţia, reînnoind-o şi eliberând-o din încremenirea în care o adusese păcatul originar. După cum ne învaţă Sfântul Ignatie Briancianinov într-o predică a sa, „Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte”, prin urmare, pentru a reface comuniunea cu omul şi legătura iubitoare, faţă către faţă, cu cel pe care l-a zidit, pentru a dezrobi omul din sclavia morţii şi a păcatului, pentru a restaura Creaţia, Dumnezeu primeşte să-şi limiteze sacrificial propria atotputernicie, cum spune Evdokimov (vom vedea, mai încolo, că neantul – urmare a păcatului şi a morţii – este refuzul iubirii, adică a legăturii, realizate faţă către faţă, între persoane, care se revelează şi se deschid una celeilalte, ieşind din starea potenţială a naturii lor, doar în comuniune; înţelegând importanţa pe care o are, ca fapt existenţial, acest raport stabilit între persoane ca prezenţe, înţelegem însemnătatea covârşitoare a Întrupării, care restabileşte comuniunea mântuitoare a omului cu Dumnezeul Treimic, şi, tocmai prin aceasta, paternitatea sacrificială a Treimii nu violentează libertatea omului, ci, dimpotrivă, o face posibilă prin restaurarea sensului ei ontologic, ca iubire)."