Măreţia ortodoxiei, spune Vladimir Zielinsky, este umilinţa sa: ea pleacă de la metanoia, de la întoarcerea la spirit şi la inimă (care, pentru ea, ca şi pentru Biblie, sunt acelaşi lucru), de la freamătul sufletului în faţa iubirii Domnului. Această umilinţă, într-o anume interpretare, mai mult monastică decât profetică, nu merge fără o oarecare drămuire, căci omul este chemat, de asemeni, la o anumită libertate creatoare. Totuşi, chiar rău interpretată, ea provoacă în adâncul inimii o miraculoasă intimitate cu Dumnezeul, întrupat şi răstignit, cu Hristosul kenotic, atât de drag spiritualităţii ruse. Tradiţia ortodoxă, cel puţin în manifestările ei cele mai înalte, ştie să unească sensul tainei şi pe cel al laudei ei. Ea are mai puţin nevoie decât tradiţia latină să precizeze, să definească; limbajul său deschide spre tăcere. Ea „deconceptualizează” dogma prin negaţie şi antinomie, nu pretinde să prindă taina, ci să conducă spiritul spre autodepăşire, într-un extaz lucid al adoraţiei, în distanţa ce alungă idolatria (fie ea şi conceptuală) şi deschide calea icoanei.

O astfel de Biserică, axată pe calea ascezei şi a austerităţii, îndemnând omul la o retragere în pustia interioară până când inima se face izvor, o asemenea Biserică, atât de vulnerabilă prin modul în care se abandonează Duhului, nu are deloc vocaţia să construiască aici, pe pământ, cetăţi care să dăinuie. Asemeni sfinţilor săi se lasă în voia fluviului istoriei, fără cârmă (structura monarhică) şi fără rame (voinţele oamenilor).

Una din marile teme ale acestei cărţi este aceea că fiecare Biserică practică o dialectică specifică pentru a reuni inaccesibilul şi concretul, taina şi proclamarea ei. Astfel încât specificitatea fiecărui univers creştin s-ar revela în acest spaţiu dilatat sau îngustat, divers colorat, care separă şi reuneşte Adevărul ascuns şi Adevărul revelat. Dacă ceea ce e ascuns stăpâneşte, Biserica se descărnează sau se închistează. Dacă exprimabilul domneşte, „nu mai e altceva decât un fluviu de cuvinte”. Doctrina lipsită de rugăciune este seacă, mistica fără structură dogmatică devine amorfă. Un ecumenism dincolo de ecumenismul „sălbatic” sau „savant” (unul dispersează celălalt concentrează într-un mediu închis) un ecumenism aşadar „dincolo de ecumenism”, cere, în acelaşi timp, ca fiecare Biserică să vorbească, dar cuvântul ei să fie cufundat în Taină, în liniştea în care se întrupează şi care-l întrupează. În Duh.