Cu Ochiul cosmologic, Henry Miller trece nonsalant de la elogiul filmelor unor regizori ca Bunuel sau Machaty la fascinatia pentru miracol a suprarealistilor, de la consideratii critice legate de operele lui D.H. Lawrence, Joyce, Proust sau Shakespeare la semnificatia tablourilor lui Hans Reichel; scriitorul se simte in elementul lui in orice fel de discurs, povestindu-si experientele sau expunandu-si ideile si opiniile fara false pudori sau inhibitii.
