Editia a doua

Genericul lucrării de faţă constituie o parafrază la cântecelul "Who's Afraid of the Big Bad Wolf?" (Cui i-e frică de lupul cel mare şi rău?) din celebrul film de desene animate „Cei trei purceluşi” de Walt Disney. Acelaşi titlu a fost parafrazat în piesa , "Who’s Afraid of Virginia Woolf? " (Cui i-e frică de Virginia Woolf) de Edward Albee (dramaturg american, născut în 1928), care a fost prezentată în premieră pe Broadway, în 1962.   Intenţia mea a fost şi rămâne aceea de a sugera un mod de gândire, mai mult decât de a comunica informaţii, de a oferi instrumente de lucru în defrişarea unei căi în hăţişul istoriei, mai mult decât de a formula postulate. Nu am pretenţia de a furniza soluţii unice ori inatacabile, ci de a stimula gândirea creativă şi liberul arbitru.   Pentru un muzician de profesie n-ar trebui să existe „nu-mi place!” sau „aşa ceva nu ascult!” – e ca şi cum un chirurg ar refuza să mânuiască bisturiul pentru că nu suportă să vadă sânge sau nu-i place cum arată ficatul! Recomand de aceea, înaintea oricărei evaluări muzicale, audierea şi, dacă se poate, interpretarea muzicii înscrise în partitură.   Secolul 18 a dat muzicii Modéle – personalităţi şi limbaje ce au constituit esenţa creaţiei muzicale a Europei apusene din această epocă, dar mai ales a provocat evoluţia muzicii culte, europene şi nu numai, în următoarele două secole. Aceste modele au devenit de asemenea criterii de înţelegere a istoriei muzicii europene în ansamblul ei, precum şi baza didacticii muzicale.   Veacul 19 se identifică în mare parte cu spiritul romantic. În pofida subiectivităţii uneori exagerate, efectele practice ale spiritului romantic au fost spectaculoase: intensificarea vieţii muzicale, fondarea marilor săli de concert, extinderea educaţiei muzicale, apariţia publicaţiilor cu profil artistic, a ştiinţelor care studiază limbajul artistic, a unei multitudini de mijloace tehnice de exprimare şi a unor noi surse muzicale, naşterea şi evoluţia alertă a tehnicii de înregistrare redare a sunetului.   Accesibilitatea ca principiu de gândire romantică a generat forme noi de artă, eliberate de constrângeri şi prejudecăţi. De aici, alte două principii estetice cultivate cu predilecţie de romantici: contrastul şi asimetria. Toate trei nu desfiinţează însă concepţiile tradiţionale despre muzica „pură”, echilibru şi simetrie. Dimpotrivă, romanticii creează o originală sinteză între descriptivism şi stilizare, între contrast şi unitate, între simetrie şi asimetrie.   Volumul al treilea al cărţii „Cui i-e frică de Istoria muzicii?!” a avut nevoie de o revizuire substanţială, întrucât se referă la cea mai recentă epocă istorică – partea a cincea – şi la spaţiul cultural cel mai apropiat de noi, de fapt propria noastră cultură muzicală – partea a şasea.    Istoria şi arta ultimilor o sută treizeci de ani sunt greu de comprimat în sinteze, generalităţi, principii. Până în veacul 19 ne plângeam de dificultatea obţinerii informaţiilor sau de lipsa acestora. De atunci încoace, noianul şi diversitatea informaţiilor ne copleşesc, ne sufocă. Și nu numai asta: în multe cazuri, pentru acelaşi fenomen sau eveniment vin de-a valma referinţe contradictorii, simultan sau/şi succesiv.    În ceea ce priveşte patrimoniul carpato-dunărean, am fost tentată o clipă să-l numesc cultura cea mai familiară nouă, dar mi-am dat seama că nici istoria, nici tezaurul artistic naţional nu ne sunt familiare cu adevărat. Ne zbatem între cosmopolitism şi naţionalism extrem, fără să fim interesaţi de calea de mijloc, în care se-ntâlnesc valorile adevărate dinăuntru şi de-afară, fără să se contrazică, fără să se lovească, doar să se armonizeze reciproc! La finalul acestui drum istoric de trei volume, şase părţi şi peste trei milenii de artă a sunetelor muzicale, întrebarea generică ar trebui să fie…