Andrei Platonov (1899‑1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le‑a lăsat în circulaţie numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i‑a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într‑o ierarhie oficializată şi tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice fireşti. Dintr‑o contemporaneitate care l‑a calificat de câteva ori drept „canalie duşmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreţ al „proştilor şi smintiţilor”, silindu‑l să‑şi ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezgheţul” hruşciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate. De‑abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele şi nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926‑1930), Groapa de fundaţie (1929‑1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932‑1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.