"Admirația (și succesul literar) de care se bucură Alain de Botton sunt relativ transparente: omul e un stoic postmodern, plin de compasiune și inteligență analitică, dar și un scriitor plăcut, care întoarce frazele cu măiestrie, presărându-le cu formulări memorabile, ușor de citat. Într-o epocă în care unii proclamă moartea metafizicii și alții deplâng confiscarea filozofiei de către științele tari (sau măcar de către neuroștiințe), acest evreu sefard, a cărui familie stabilită în Elveția l-a educat și i-a permis să se naturalizeze ca scriitor britanic, este prizat de masele educate (da, există deja așa ceva) tocmai pentru lipsa lui de fanatism, pentru umanismul său discret, manifestat în cărți care vizează „viața bună“ și moartea senină.
Citindu-l pe Alain de Botton, înveți să iei ce-i mai delicat și semnificativ dintr-o existență plasată, de altfel, sub semnul monotoniei, al brutalității și al banalității repetitive. Nu e deloc puțin. Există astăzi o grămadă de entertaineri, guru, „coaci“ de-te-miri-ce, de la ikebana și diete până la autocontrol și redactarea CV-ului câștigător, dar puțini dintre contemporanii care investesc în sectorul consilierii personale ating eficiența calmă, seducător talentată, a lui de Botton, care revine – tradus de același Radu Paraschivescu – pe scena editorială de la noi. Tocmai am citit Știrile. Manualul utilizatorului (Humanitas, 2015) și m-am trezit aliniat fără dificultăți la judecățile autorului. El compătimește de această dată omul legat de știri, dependent de rumoarea irelevantă a noutăților fabricate în agenții și reverberate în sfera media, în jurul ceasului, fără vreo pauză și cu tot mai puțină rațiune practică. Nu doar în România se petrece acest matracaj pentru care mai și plătim abonamente la cablu sau Internet. E un fenomen global, care maschează vidul spiritual al omului recent, ocupându-l cu consumul, cu selecția progresivă a plăcerilor la care își închipuie că are dreptul și cu dorința obscenă de a participa la spectacolul eșecului înregistrat de alții: numai așa se calmează, numai așa se liniștește cu viața lui „de rahat“, care-l scoate din minți prin anonimatul ei strivitor, dar și prin gustul ei sălciu, care trăznește a ratare.
http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-baconschi.jpg
Cartografiind critic lumea știrilor „care ne conduc cu pas sigur spre calvarul ororii umane“, de Botton scanează toate capitolele relevante: politica, știrile „din lumea largă“, din economie, din lumea celebrităților, știrile despre dezastre consolatoare și cele care stimulează consumul. Evident, standardizarea emoțiilor și coborârea nivelului sunt precondițiile succesului pe o piață cu zeci de milioane de clienți. Știrile sunt (o) marfă, nimic mai mult. Iar structura lor e plebiscitată, verificată prin instrumente sofisticate de marketing și cinic adaptată la profilul psihologic al occidentalului mediu, mai interesat de aventurile prințeselor decât de abstractele calamități de pe alte continente. „Banii sunt de vină doar parțial. Nevoile financiare ale companiilor de știri înseamnă că respectivele companii nu-și permit să avanseze idei care n-ar putea fi îmbrățișate rapid de un număr uriaș de oameni“ – notează de Botton, adăugând că „o agenție de știri nu-și poate plăti facturile fără un public mai mare decât populația unei metropole de dimensiuni respectabile“ (p. 75). Deci cam tot despre bani ar fi vorba, până la urmă...
Insolit e optimismul moral al autorului, care nu se limitează la satirizarea industriei de știri, ci fandează utopic, aproximând chipul unui „serviciu ideal de știri“. În compoziția unei asemenea structuri evoluate, dedicate binelui comun, scopul selectării informației ar fi – ei da ! – tocmai „ameliorarea morală“ a consumatorilor, consolarea lor în fața unei vieți triste de muritor care pendulează între maladie, singurătate și depresie, chiar dacă nu recunoaște această condiție lamentabilă. E ca și cum Marcus Aurelius ar face o vizită la Reuters sau ca și cum Seneca s-ar prezenta pe platoul unei Oprah Winfrey. Și, totuși, sutele de mii de cititori ai bonomului nostru autor londonez aparțin unei elite care poate prelua în „sistem“ unele sugestii: nu atât în numele progresismului etic (societatea continuă să fie dominată de conservatori care nu cred în ameliorarea omului), cât din rațiuni de sănătate publică și mentală: încă un secol de matracaj informațional lipsit de scară axiologică și de empatie universală ar putea împinge societățile occidentale spre o radicală ineficiență în acțiunea asupra realității. Adică de pierderea la scor a competiției globale.
Notez și o altă tehnică debottoniană: reabilitarea paradoxală a viciilor. Dar nu pentru a propovădui stricăciunea lăuntrică, degradarea (și mai accentuată) a țesutului social obosit de mass-media, populism și materialism pretențios, ci pentru a provoca intelectul la salturi complementare: de pildă, invidia „ca trăsătură indispensabilă a unei vieți decente“, întrucât fiecare persoană pe care o invidiem cuprinde fragmente dintr-un eu al nostru mai bun... Nu înseamnă asta doar a confunda invidia cu admirația? Aș spune că da.
Spre finalul eseului său, Alain de Botton atacă și jurnalismul cultural care, într-o versiune mai ambițioasă, ne-ar putea face să devenim „mai puțin meschini și mai puțin nefericiți“. Aici, producătorii de conținut lucrează „customizat“ (horribile dictu!), prefigurând viitorul nu prea îndepărtat când ar putea exista tot atâtea canale de nișă câți utilizatori potențiali. Soluția lui de Botton constă în efortul de a nu mai confunda noutatea cu importanța, dezintoxicarea periodică de aceste știri care, prin avalanșa lor incongruentă, „distrug capacitatea de a gândi independent“, precum și regăsirea „artei de a fi moașe răbdătoare ale propriilor gânduri“. „O viață înfloritoare - conchide autorul – presupune capacitatea de a recunoaște acele vremuri când știrile nu ne mai pot învăța nimic original sau important; perioade când ar trebui să refuzăm legăturile fanteziste cu străinii, când ar trebui să lăsăm guvernarea, triumful, eșecurile, creația sau uciderea în seama altora, dându-ne seama că avem niște obiective personale de onorat în timpul scurt care ne-a mai rămas.“ (p. 251) Nu este aceasta cea mai directă și persuasivă invitație la lectură?"
TEODOR BACONSCHI, Revista 22, nr.46, 2015
.s.
