Există opinia că asistenţa socială în România ar fi fost „lansată” după Revoluţia din´89; până atunci s-ar fi practicat doar „politici ideologice” de sprijinire a populaţiilor defavorizate sau vulnerabile! Nimic mai fals, îndeosebi dacă ne raportăm la epoca tradiţiilor pre-comuniste, la valorile şi la „mecanismele comunitare” care funcţionau în spaţiul social românesc! Pentru a înţelege mai bine starea protecţiei sociale în societatea tradiţională vom construi o paradigmă propoziţională, incluzând elementele cele mai semnificative: În ciuda faptului că nu existau profesionişti ai domeniului – în sensul actual al termenului – şi, deci, nici servicii specializate, comunităţile umane tradiţionale asigurau individului, familiei şi, în general, tuturor celor aflaţi într-o situaţie de criza o reală şi eficientă protecţie socială; Cum se explică faptul că în satul tradiţional, de pildă, nu există, decât ca excepţie, persoane handicapate, bătrâni abandonaţi, „copii ai străzii”, divorţialitate „masivă”, violenţă familială extinsă.