Cartea lui Patrick di Mascio are un merit cu care putine scrieri de acest fel se pot lauda. Conceputa ca un eseu ce isi propune popularizarea problemelor psihanalizei culturale, Freud dupa Auschwitz este, incontestabil, o lucrare accesibila publicului larg si, in egala masura, o provocare pentru initiati.
Evitind atit dilutiile conceptuale si truismele, pericole care ameninta multe lucrari de acest fel, cit si excesul tehnicismelor de specialitate, autorul ofera o lectura atenta a scrierilor citorva reprezentanti ai curentului cunoscut in Statele Unite sub numele de psihanaliza culturala. Horney, Fromm, Erickson si Bettelheim sint numele cel mai des vehiculate. In cadrul tendintei de democratizare a vietii culturale – tendinta larg raspandita pe Noul Continent –, aceasta orientare marcat polemica fata de psihanaliza traditionala vadeste, inainte de orice, o accentuata neincredere in marele text freudian. Chiar daca termenul „postmodern“ nu este amintit decit tangential, suportul teoretic trebuie cautat in teza lui Lyotard privitoare la perimarea, in postmodernitate, a marilor naratiuni legitimatoare.
Dupa experienta traumatizata a totalitarismului nazist este imposibil sa faci abstractie de factorul istoric. Daca intr-o Austrie ocupata de nazisti, Freud isi permitea sa invoce – in textele din Moise si monoteismul – atemporalitatea fenomenelor discutate, pentru reprezentantii psihanalizei culturale este aproape o impietate sa ignori exigenta istorica. Nu este vorba – dupa cite ne dam seama – doar de o subtila inversare a accentelor si nici de o simpla reformulare a intrebarilor si a raspunsurilor, ci de o modificare substantiala, din moment ce problemele insele si-au schimbat natura de la Freud incoace. Di Mascio atrage atentia, in mod transant, asupra faptului ca „marele caz fondator al psihanalizei culturale nu este un caz de istorie, in genul Anna O., sau o nevroza infantila cu visele sale populate de lupi, nici chiar o istorie cu obsesii si cu sobolani, ci o uriasa nebunie colectiva: experienta totalitarismului nazist“ (p. 15). Astfel stind lucrurile, cazul originar al psihanalizei culturale poate fi gasit intr-un text al lui Bruno Bettelheim, din 1943 (Individual and Mass Behavior in Extreme Situations), in care autorul relateaza, dintr-o perspectiva psihosociala, experienta sa de detinut in lagarele de la Dachau si Buchenwald.
Interesante sint si paginile dedicate studiilor lui Karen Horney, Patrick di Mascio trecind aici in revista reevaluarile conceptelor de narcisism si sublimare, ca si gama destul de larga de reprosuri adresate de Horney lui Freud, intre care un loc aparte il ocupa precizarea ca epistemologia vine dupa etica. O data in plus, urgenta democratica aboleste metapsihologia, iar pozitivismul logic al simtului comun se substituie „mitologiei“ desuete de sorginte freudina. Pina si resorturile arhicanonizatului complex al lui Oedip sint demontate, unul cite unul, pina la asimilarea respectivului complex cu principiul concurentei, dominant in cultura actuala. Karen Horney simplifica un pic prea mult lucrurile – este si parerea lui di Mascio – precizarea ei ca numeroase conflicte nevrotice sint determinate, in ultima instanta, de conditii culturale, aduce o clarificare bine-venita.
Pledoarie implicita pentru o viziune pluralista si democratica, iesita din repulsia fata de orice forma de totalitarism, cartea de fata poate oferi un bun prilej de reflectie cititorului roman, familiarizat cu experienta recenta a unui regim totalitar.
.s.
