Oriunde m-as afla, indiferent cat de minunate ar fi tinuturile pe care le vizitez, atunci cand aud murmurul cadentat al unui izvor, tremuratul alintator al codrilor, freamatul vantului pribeag care-mi sopteste cu duiosia bunei mele mame, ma apuca un dor nespus de satul meu, de casa copilariei, de satenii mei de care m-am despartit cu peste saizeci de ani in urma, si in acele clipe nostalgice, cand inima ma indeamna sa iau primul tren spre Craiova, sa ajung cat mai repede acasa in comuna Ghioroiu, satul Herasti, nu mai stau pe ganduri, ii dau ascultare.     Cred ca acelasi dor a simtit si poetul Marin Voican-Ghioroiu cand a creat o poezie plina de armonie si multa sensibilitate, zugravind in culori vii frumusetea comunei noastre, obiceiurile si traditiile inaintasilor, reusind sa readuca farmecul de alta data al horelor vesele si mireasma inconfundabilei carciumioare in care cantau cei mai vestiti rapsozi melodii de dor si inima albastra.     In aceasta atmosfera sarbatoreasca, olteanul a stiut din totdeauna sa gaseasca prilejul de-a spune o snoava, un banc, o gluma sau o poanta cu mult piper in cuvinte potrivite spre deliciul ceior care-l asculta, caci voia buna a fost cea mai tonica bautura alaturi, bine inteles, de o tuica de pruna si un vin rubiniu de pe dealurile insorite ale Ghioroiului. Roadele pamantului ne bucura si ne fac existenta mai buna, pe cand roadele creatiei literar-artistice ne imbogatesc sufletele, ne fac mai tineri, ne aduc candoarea si frumusetea unei muzici serafice, ne sensibilizeaza gusturile si ne simtim partasi la truda acestor cautatori de comori neasemuite, care au fost pastrate cu sfintenie de ginta unui neam ce s-a nascut poet. Citind aceasta carte, pe care am s-o pastrez in permanenta in calatoriile mele, fiindca slova care-i da farmec si savoare, ma face sa ma simt „din nou acasa"- lacasul sfant unde am vazut lumina zilei pentru prima data, locul de basm al unei copilarii fericite, leaganul de vis unde am petrecut cei mai frumosi ani ai vietii mele si am invatat dulcea limba romaneasca din glasul iubitei mame, am ascultat cantecele si doinele unduitoare ca apa Oltetului, am petrecut nopti de paradis alaturi de cei dragi (in special toamna cand se facea claca pentru depanusatul porumbului) si am gustat cu nesat din paharul fermecat in care glumele si bancurile cu olteni isteti aveau o savoare nemaipomenita.