De ce se reeditează astăzi monografia despre Ulfila a lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), apărută în 1898? Mai întâi, pentru a marca o comemorare. În 2013 se împlinesc o sută de ani de la moartea celui care, pe lângă o adevărată şcoală de studii elenistice, a lăsat culturii române un mănunchi de lucrări, cele mai importante fiind: Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi (1888); Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă (1888); Ulfila Viaţa şi doctrina lui sau starea creştinismului în Dacia Traiană şi Aureliană în secolul al IV-lea (1898); Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariotice (1901); Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile din Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650-1821) (1905). În al doilea rând, reeditarea de faţă se justifică prin chiar valoarea materialului adunat, tradus şi comentat de C. Erbiceanu, la nivelul exegetic şi cu mijloacele filologico-istorice ale vremii sale. În plină reaşezare a zonei balcanice, dar şi a Europei Centrale şi de Est (mă refer la sfârşitul secolului al XIX-lea), când romantismul domina în istoriografia românească, dar şi occidentală, monografia despre Ulfila se înscrie în curentul masiv al construirii unei identităţi sui generis în contrapunct sau chiar în opoziţie cu identităţile cultural-religioase ale vecinilor (bulgari, unguri, sârbi). De asemenea, Ulfila precum şi relaţiile dintre vechii goţi şi populaţia băştinaşă de la nordul Dunării din secolul al IV-lea, sunt revendicate, de autor, ca un model inaugural, al cărui ultim avatar istoric îl constituie relaţia dintre Regele Carol I (un „Ulfila” al secolului al XIX-lea) şi poporul român. România de azi are nevoie, poate mai mult ca oricând, de reactivarea acestui model „ulfilian”. În al treilea rând, monografia ridică o complexă problemă de ordin istorico-teologic, legată de ADN-ul creştinismului de pe teritoriul actualei Românii. În ce procent acest creştinism a fost „latin”, „grec”, „ortodox”, arian sau pur şi simplu apostolic? Pentru istorici şi teologi momentul Ulfila mi se pare de neocolit. Nu în ultimul rând, monografia are şi o dimensiunea parabolică, de o actualitate evidentă. Ulfila este fiu de prizonieri de război (probabil de bună condiţie), originari din Capadocia. Nu se ştie precis dacă şi tatăl era capadocian, sau o căpetenie gotă. Mama era cu siguranţă pradă de război, elenofonă. Bilingvismul perfect al viitorului episcop denotă o imersiune durabilă în limba şi cultura greacă. El nu este aşadar got din naştere, ci prin adopţiune. El converteşte un întreg popor la creştinism (în varianta ariană a acestuia) întorcând cu 180° un handicap: va deveni apostolul şi liderul incontestabil al celor care îi înrobiseră familia. Cultura poate răzbuna şi întoarce în favoarea sa un destin început sub rele auspicii. Dincolo de aceste reflecţii stârnite de parcurgerea „dosarului Ulfila-Erbiceanu” trebuie remarcat profesionalismul celor care au conceput, structurat şi elaborat volumul. Dl Leonidas Rados, excelent cunoscător al vieţii şi operei fostului academician, consacră un studiu biografic precis şi antrenant; părintele Mihai Ovidiu Căţoi, specialist în creştinismul antic, a îngrijit cu acribie noua ediţie, punând, de asemenea, la dispoziţia cititorilor un studiu inedit de „ulfilologie” românească, precum şi un bogat aparat de note. În sfârşit, strănepotul celui omagiat, care i-a moştenit nu doar prenumele, ci şi pasiunea pentru cultura de elită, mă refer la ing. Constantin Erbiceanu, deschide volumul cu o emoţionantă evocare a familiei sale. Toate elementele sunt aşadar întrunite pentru un regal cu adevărat academic.Cristian Bădiliţă