Tipuri culturale sau tipologia culturii Problematica tipurilor – desemnate ca atare drept modele de analiză ştiinţifică – are o istorie deja destul de veche, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ea corespunde, sub raport epistemologic, preocupării de a lărgi, rafina şi consolida totodată metoda de interpretare ştiinţifică, mai ales în domeniul ştiinţelor sociale (sau ale comprehensiunii – pentru a prelua terminologia diltheyană). În zona socialului cunoaşterea prin experiment nu se aplică, rămâne numai observaţia, înregistrarea cantitativă a faptelor, care nu conduce însă la o cunoaştere de factură ştiinţifică, aşadar calitativă, resemnificând realul, ci numai la o formă de cunoştinţă empirică. În consecinţă, în ştiinţele sociale s-a impus necesitatea teoretizării, ca o condiţie pentru ca ele să-şi confirme statutul gnoseologic. Era, de altfel, şi o necesitate de eficienţă analitică („instrumentală”), în măsura în care teoretizarea putea interveni nu doar ca o concluzie resemnificatoare a materialului, dar şi ca bază pentru o cercetare ulterioară, asupra unui alt material, de aceeaşi natură sau diferit. Amintim aici, spre exemplu, aplicarea modelului de interpretare structuralist în antropologie şi în analiza literară în egală măsură, sau pentru a fi mai aplicaţi – operaţionalitatea unui concept precum cel de „efect pervers” atât în sociologie, cât şi în economia politică. În definitiv, aceasta este esenţa funcţională şi finală a teoretizării: precizarea unui cadru conceptual prin raportare la materialul faptic, pentru identificarea, încadrarea şi lămurirea fenomenelor şi a structurilor, în funcţie de anumiţi factori operaţionali. În aceste împrejurări intelectuale a apărut preocuparea pentru tipologie şi tipologizare, ca manieră concentrată de orientare teoretică în cercetare. Este o preocupare recognoscibilă în mai multe ştiinţe umaniste, după cum acestea şi-au precizat obiectul şi metodele. Este suficient să menţionăm concepţia tipurilor psihologice, formulată de Carl Gustav Jung, pe aceea a tipurilor-ideale de lideri politici – a lui Max Weber –, sau mai recent, din sociologia artei – ideea tipurilor matriciale de societate, avansată de către Jean Duvignaud. Este de remarcat aici că toate aceste tipologizări pornesc de la ceea ce defineşte natura obiectului respectiv, de la caracteristica intrinsecă a problematicii, fie că este vorba de atitudinile temperamentale, de sursa legitimării puterii, sau de posibilităţile de creaţie obiective şi subiective, actualizate şi latente. Pentru istoriografie tipologia este cu atât mai necesară, cu cât în cazul ei factologia este mai bogată şi mai variată decât în oricare altă ştiinţă socială, cuprinzând practic tot ce ţine de evoluţia societăţii omeneşti. Tocmai această amploare a materialului obligă la o cercetare pe paliere separate din raţiuni pe undeva didactice – istorie politică, istorie economică ş.a.m.d. – deşi istoria este de fapt una singură, în care palierele în cauză se întrepătrund şi trebuie subînţelese în relaţia lor de influenţare reciprocă. În ceea ce priveşte istoria culturii, tratarea complementară presupune punerea în legătură a activităţilor creatoare cu cel puţin două cadre de condiţionare: parametrii materiali şi aşteptările afective, care deschid istoriografia către abordările conexe ale sociologiei şi psihologiei colective. Ceea ce rezultă este o prezentare monografică a culturii, în interrelaţiile sale într-un context organizaţional şi mental determinat. Este o paradigmă analitică deterministă, întemeiată şi bogată în semnificaţii, întrucât inserează creaţia în motivaţiile şi finalităţile ei vitale, care implică tot atât de mult autorii şi publicul, opţiunile estetice personale şi accesul la resursele colective[1]. Riscurile viziunii deterministe sunt însă două. În primul rând, accentuarea exagerată a condiţionărilor „exterioare” creaţiei poate să estompeze conţinutul gândit al acesteia, în ceea ce are specific în sine în timp şi spaţiu, reducând întrucâtva cultura la societate, golind-o cumva de identitatea ei ca activitate umană de o reflexivitate aparte. Influenţării reciproce i se poate substitui astfel cauzalitatea univocă, unilateralitatea explicativă, care alterează în cele din urmă însăşi imaginea societăţii-cadru, din a cărei specificitate dinamică a fost evacuată cultura ca fenomen autonom. În al doilea rând, sensul precumpănitor monografic, structural, al abordării deterministe, poate să piardă din atenţie dimensiunea constitutiv evolutivă a fenomenului cultural, care se alimentează permanent şi care se transformă nu o dată mai rapid decât cadrele materiale ale societăţii. A-l constrânge în aceste circumstanţe în limitele prestabilite ale organizării sociale înseamnă deci a-l judeca într-un fel a posteriori, nu în funcţie de momentul său actual, autentic, ci de prezumţii devenite artificiale şi specioase. Înseamnă, în fond, a înlocui realitatea cu schematizarea. Nu spunem că aceste riscuri sunt inevitabile, că le reg