Predica religioasa crestin-ortodoxa reprezinta un discurs inedit prin dubla sa raportare: pe verticala la divinitate, iar pe orizontala la enoriasii adunati la slujba. Aceasta genereaza o anumita focusare a informatiei, care trebuie sa-l reprezinte pe Dumnezeu, atat prin expresie, cat si prin forma, dar in acelasi timp sa ajunga la receptori si sa determine la nivelul acestora o modificare a dispozitiilor sufletesti, a modului de a gandi si de a actiona. Se impune, in consecinta, o imbinare a sacrului cu profanul, in sensul apropierii divinului de uman, prin accesibilitatea decodarii mesajului evanghelic si mai ales prin persuadarea ascultatorilor de justetea modelelor propuse prin intermediul predicii religioase, considerata ea insasi „arta pentru mantuire.”   Punctul de plecare al prezentei lucrarii se bazeaza pe „particularitatea didahiei de a fi, simultan, opera  religioasa, oratorica si beletristica”, precum si didactica.   Inca de la inceput, studiul s-a lovit de problema lipsei unor studii recente si consistente de omiletica, Vasile Gordon insusi apreciind ca „la nivel universitar literatura omiletica romaneasca nu beneficiaza decat de tratatul lui Vasile Mitrofanovici, foarte bine alcatuit, dar vechi de mai bine de un secol”. Acestui tratat, datand din 1875, care in mod evident a stat la baza majoritatii cartilor de omiletica ulterioare, i se adauga cateva studii de la inceputul secolului al XX-lea: „Cuvintarea bisericeasca si felurile ei (1902), de Nicolae Iancu, Omiletica sau Studiul oratoriei bisericesti (1907) de Dumitru Voniga, Predica si foloasele ei (1911), de Al. Petrescu-Cernica, Curs de omiletica (1923), de George Arama, si unele cursuri universitare minutios elaborate, dar cu un circuit inchis, precum si cateva studii recente, dintre care retin atentia Metode noi in practica omiletica a lui Ioan Toader, Introducere in omiletica, de Gordon Vasile si Omiletica generala si Omiletica speciala, ale lui Ion Bajau. Majoritatea studiilor omiletice recente prezinta bine aspectele teoretice, care tin de Omiletica generala, dar pentru partea Omileticii speciale (aplicative), autorii se rezuma la reproducerea unor predici considerate model, pe care uneori le comenteaza in cateva randuri.   Acestei lacune bibliografice i s-a adaugat o alta, de acelasi ordin, dar privind domeniul lingvisticii, anume, numarul redus de lucrari de specialitate care sa trateze limba cartilor bisericesti, un singur volum fiind consacrat integral subiectului: Limba cartilor bisericesti, al lui Ioan Balan din 1914. Desigur ca acestui volum i se adauga istoriile limbii literare, articole si studii lingvistice care se raporteaza la limbajul bisericesc in ansamblul sau, dintre care amintim: Gheorghe Chivu, Cultura si civilizatie. Consideratii asupra limbajului bisericesc  actual, Adina Chirila, Argument pentru o reconsiderare a stilului religios in limba romana, Liviu Onu, Terminologie crestina si istoria limbii romane, Lidia Sfarlea, Delimitarea stilurilor literare romanesti, Mihaela Mariana Morcov, Limbajul religios romanesc de la sacru la profan. Termeni patrunsi in limba romana comuna si dialectala si numeroase studii recente sau mai putin recente care trateaza aspecte punctuale ale scrierilor unui singur predicator.   O alta problema intampinata a fost de ordin terminologic, manifestata in doua directii. Prima este aceea a definirii termenului predica, caruia niciunul dintre dictionarele de specialitate nu ii ofera o definitie completa, ceea ce a impus redefinirea si formularea, odata cu aceasta, a unei ipoteze de cercetare: predica este discurs argumentativ-explicativ. Cea de-a doua dificultate este cea a diferentelor terminologice dintre sintagmele cu care este definit limbajul cartilor bisericesti: stil biblic, limbaj religios, limbaj bisericesc, diferenta careia i se adauga nedelimitarea foarte clara si unanim recunoscuta a unui astfel de limbaj, la care s-a facut referire pe intreg parcursul lucrarii.   Ipotezele de cercetare de la care s-a pornit privesc constituirea predicii religioase crestin-ortodoxe ca discurs argumentativ-explicativ, bazat pe un design instructional supus unor constrangeri de forma si de continut impuse de retorica si de omiletica si care genereaza o serie de stereotipii; surprinderea raportului dintre traditie si inovatie la nivelul discursului omiletic si demonstrarea faptului ca predica religioasa este varianta didactica a limbajului bisericesc. Pentru aceasta s-a avut in vedere o analiza pragmatic-argumentativa construita pe trei paliere: pragmatic (functionalitatea fiecarei structuri textuale), argumentativ (particularitatile argumentativ-explicative ale discursului predicatorial), lingvistic (valorificarea resurselor lingvistice pentru atingerea finalitatilor de ordin religios).   Pentru demonstrarea ipotezelor s-a folosit un corpus omogen reprezentat de predicile de la Duminicile Triodului (Predica Vamesului si Fariseului, Predica Fiului risipitor, Predica la Duminica Infricosatei Judecati, Pred