Iconoclast şi inclasificabil, Gustave Thibon are astăzi numeroşi admiratori. Cei care-i preţuiesc opera au motivele lor, asupra cărora nu mai are rost să stărui aici. În ceea ce mă priveşte, am descoperit textele lui Thibon cu ani în urmă, cu bucuria celui care dă peste o comoară nebănuită. Afinitatea pe care am simţit-o atunci a fost fulgerătoare. Invitat să-l vizitez la Ardeche, am ajuns într-o zi de vară pe meleagurile unde, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, poposise şi Simone Weil. Înconjuraţi de tăcerea fierbinte a viilor în mijlocul cărora Thibon şi-a petrecut întreaga viaţă, ne-am descoperit, am admirat şi ne-am minunat. Am fost de-a dreptul uimit de generozitatea cu care m-a primit şi găzduit, ca şi de timpul pe care mi l-a acordat în corespondenţele noastre de-a lungul anilor din urmă. Iubesc şi astăzi opera lui Thibon şi revin la ea din când în când, descoperind-o mereu proaspătă şi vie. Celor care au clasificat eseurile şi aforismele sale drept desuete le-am replicat întotdeauna că nu poate fi demodat cel care are curajul – nebun – de a se sprijini în primul rând pe ceea ce nu e trecător. Celor care îl laudă pentru tradiţionalismul său, aş vrea să le reamintesc faptul că Thibon însuşi a refuzat termenul de „conservator” care i-a fost atribuit chiar de către unii dintre admiratorii săi. Înamorat de etern, Thibon nu poate fi prins într-o singură categorie; opera lui vie le transcende pe toate, rămânând expresia unui spirit original, autentic şi neconformist. Convorbirile din această carte o dovedesc cu prisosinţă.