Canonul compoziţional al lui Tarkovski reproduce reflectarea geometrică a idealului mental transpus în planul catedralei creştine şi într-o mulţime de artefacte ce materializează arhetipul fundamental "Imago Templi". Acesta este obiectul temenologiei: ştiinţa templului şi a modelelor universale ale "conştiinţei templului". (Conceptul, folosit de gânditori ca Henri Corbin, Titus Burckhardt, Yves Congar, proiectează atributele spaţiului sacru peste structuri din afara ariei de cult, pentru a regăsi "trupul mistic" al Bisericii - al templului, ca loc de întâlnire dintre om şi Dumnezeu - în diferite substraturi ale culturii.) Analogiile dintre compoziţia filmului şi planul arhitectonic al catedralei nu trebuie împiedicate de faptul că arhitectura se dezvoltă în spaţiu, iar filmul în timp. Mai ales când vorbim despre Tarkovski, a cărui concepţie asupra filmului ca "sculptură în timp" prezintă timpul cinematografic ca pe o substanţă. Sculptura în timp este uşor de transformat în arhitectură temporală. Asocierile temenologice pun în legătură specificul construcţiei filmelor lui Tarkovski cu planul arhitectonic al catedralei creştine, atât datorită accentelor din punctele centrale ale filmului, respectiv ale catedralei, conjugate cu un anumit tip de privire asupra lumii, cât şi datorită faptului că, de regulă, secvenţele iniţiale ale filmelor concentrează principiul pământesc, iar cele finale, pe cel spiritual. Mişcarea de la unul la celălalt este analoagă mişcării din biserică dinspre partea de vest (pridvor în biserica ortodoxă, nartex la catolici), unde sunt amplasate frescele Judecăţii de Apoi, către est, spre altar. Anumite elemente din compoziţia filmelor tarkovskiene pot fi privite ca analoage axelor planului catedralei creştine: navei centrale şi transeptului care o intersectează.