În Ploile amare, evenimentele se petrec într-un sat transilvan, în anii ’70, în vremea inundaţiilor care au devastat Ardealul. Într-o perioadă în care totul pare pus între paranteze – existenţa cu gesturile sale cotidiene, timpul, relaţiile dintre oameni –, în care totul e încetinit, blurat, scos din făgaşul obişnuit de ploile care nu se mai opresc, în sat se descoperă o crimă veche de douăzeci de ani, înfăptuită în anii ’50, în primul şi violentul deceniu al instaurării comunismului în România, perioadă cunoscută în literatura noastră drept „obsedantul deceniu”.   O fată de o frumuseţe ieşită din comun, Anca, fata Floricăi, care îi obsedase pe toţi bărbaţii din sat şi care dispăruse odată cu moartea activistului de partid venit să se ocupe de colectivizarea satului, e descoperită moartă la rândul ei (împuşcată), îngropată alături de activist. Odată cu această descoperire, o serie de alte relaţii ambigue dintre personajele cărţii (deloc puţine) se limpezesc – cu deosebire povestea lui Alexandru, şeful comunităţii locale, preşedintele de colectiv.   Soţia acestuia, Marta – un alt personaj feminin reuşit (Anca e un personaj care fascinează în şi prin absenţă!) – trăieşte, în lipsa soţului (ocupat cu zăgăzuirea apelor alături de săteni) o scurtă poveste de dragoste cu Pompiliu, chiriaşul lor, tânăr profesor ajuns, după absolvire, de la oraş la postul de la ţară. Pompiliu e, dacă vreţi, personajul-reflector, marginalul (căci e un intelectual venit de la oraş), tânărul intelectual care filtrează o bună parte din evenimentele care se produc în sat în timpul „ploilor amare”.   Am mai spus-o, scriitura lui Alexandru Vlad este una intelectualizată, rafinată, aplicată – paradoxal – unui „material” rural. E, de fapt, singurul mod în care se mai poate scrie azi despre sat (am scăpat, sper, slavă domnului, de ruralismul ingenuu şi rudimentar à la Marin Preda) – un spaţiu foarte greu de surprins pentru că în continuă schimbare astăzi, şi de care prozatorul se ocupă, de altfel, şi în romanul-jurnal Curcubeul dublu (Polirom, 2008).   Alexandru Vlad urmăreşte cu mână de maestru (căci cunoaşte bine lumea satului) toate aceste mişcări interioare ale personajelor – fiindcă abundenţa apelor forţează recluziunea, în casă şi în propriul interior –, propunând o galerie de personaje greu de uitat, unite prin fire narative multiple, într-un du-te-vino între trecut şi prezent.   Printre ele: Alexandru, obsedat de putere şi de controlul asupra oamenilor, Marta, soţia lui, care-l iniţiază erotic pe Pompiliu, doctorul Dănilă şi soţia sa, Livia, cuplul de medici eşuaţi la ţară în comunism, paznicul de noapte Toma Buric,  Brodea, îngrijitorul fermei de găini „carnivore” (e oare acelaşi cu preotul greco-catolic ce făcuse puşcărie şi de care se îndrăgostise Anca?), Kat, ciudatul asistent medical pasionat de tehnică, Ilie, ajuns predicator penticostal şi pactizînd cu oficialităţile comuniste, fratele lui, beţivanul Zaharie, vestit pentru hoţie şi executantul lui Alexandru şi care-l ucide, din porunca şefului, pe Îngeraşul (un ţigan inteligent şi speculant) şi moare, la rândul lui, înecat în apele crescute.   Nu vă trebuie decât ceva mai multă răbdare şi mai mult răgaz pentru a gusta frumuseţea inegalabilă a acestui roman (cu o temă veche, a „obsedantului deceniu”, tratată adesea de prozatorii anilor ’70) – un roman masiv, de anvergură, bogat în registre stilistice, descripţii, personaje şi subtilităţi de analiză, o carte lentă şi copleşitoare precum viaţa însăşi cuprinsă între paginile ei. Adina Dinitoiu