Romanul este alcătuit pe mai multe planuri, care se întâlnesc şi se despart într-o aparent capricioasă compoziţie, deşi o simetrie lăuntrică prezidează faptele interioare şi psihologia eroilor. În primul rând, luăm cunoştinţă de drama iubirii acelei misterioase doamne T., siluetă turburătoare, apariţie distinsă, spirit practic şi autoare ce se ignoră a celor „trei scrisori” străbătute de o nostalgică suferinţă, aură poetică peste o autoanaliză apatică.   În paralel cu soarta acestei îndăgostite fără speranţă, se dezvăluie pasiunea tragică a lui Ladima – poet şi ziarist controversat –, „victimă împinsă la sinucidere de indiferenţa meschină a unei femei vulgare, actriţă lipsită de mesagiu şi cocotă de profesie viageră, Emilia Răchitaru. Ladima este un tip atât de apropiat de noi, o schemă morală, în care pot încăpea mai multe apariţii ale cafenelei literare. Tragedia lui abrutizantă o prezintă dl. Petrescu printr-o serie de scrisori exaltate, descoperite într-o după-amiază toridă, cu amor tarifat, în casa Emiliei, de Fred Vasilescu-Lumânăraru, fiul verosului om de afaceri şi vulgarului analfabet Lumânăraru, creionat în Ultima noapte de dragoste...   În Patul lui Procust dl. Camil Petrescu manifestă o viziune atât de puternică a feminităţii, în personagiul Emiliei şi al d-nei T., încât, fără nici o amabilitate, afirmăm că aceste două figuri vor rămâne ca două creaţii de prima importanţă ale epicei contemporane. Senzualismul şi frumuseţea litografică a Emilei, vulgaritatea ei de sensibilitate, prostia ei liniştită şi snobismul de cocotă cultivatoare a «lumii bune», ca şi poezia enigmatică a d-nei T., distincţia ei şi parfumul de subtil senzualism, ratate într-o dragoste nefericită, sunt de o amploare, de o febricitate dominată de analism lucid, care definitivează pe dl. Camil Petrescu ca pe un romancier cu mijloace profund originale.” (Pompiliu Constantinescu)