Nu există vrajă mai puternică decât cea a unei tinere cufundate în somn adanc. De aceea a fost creat un neobişnuit loc al plăcerii: casa frumoaselor adormite. Alături de fete nu stau eroi care aşteaptă dragostea, ci bărbaţi obişnuiţi care aşteaptă somnul sau moartea. Frumoasa adormită pare aceeaşi din poveştile copilăriei, doar că barbatul care ajunge lângă ea şi-a trăit deja viaţa, pentru el timpul nu a stat pe loc. Aflat în pragul bătrâneţii, Eguchi petrece aici cinci dintre cele mai ciudate nopţi ale vieţii lui. În fiecare dintre ele mai descoperă ceva: despre femeie şi despre el însuşi. Şi despre viaţa care trece ca un vis. Observaţia criticului: Miza acestei cărţi dense, grea ca un parfum care stăruie îndelung în amintire, este cuprinsă în jocul subtil dintre patru cuvinte: viaţă, vis, moarte, somn.   "Prețuiesc romanele ale căror subiecte mi-au rămas imprimate în memorie. O parte din cele pe care le-am citit au fost plăcute, însă au fost uitate destul de repede. Cărțile care mă învață și mă modelează sunt cele mai valoroase, desigur; însă păstrez un loc special pentru cele pe care mi le amintesc. Frumoasele adormite este una dintre acestea și, întâmplător sau nu, ea vorbește, printre altele, despre memorie. De asemenea, vorbește despre teama de moarte și dorința de a prelungi existența prin elixirul tinereții; despre găsirea liniștii și reconcilierea cu propria viață; despre regrete și dorințe neîmplinite deplânse la picioarele unor preotese păgâne dintr-un templu al somnului. Din vechime se vorbește de bătrâni care au făcut leac pentu viață lungă și tinerețe fără bătrânețe din aroma trupului fetelor tinere. (pag. 96)    Într-o casă aparte, care nu poate fi numită chiar un bordel, frumoase fecioare zac într-un somn adânc, goale, inocente și neștiutoare. Bărbați în vârstă vin aici pentru a-și petrece noaptea alături de ele, treji, chinuiți de amintiri, plini de dorință. Ei nu le pot face rău fetelor, nu au voie să le trezească; ei pot doar să le atingă trupurile și să doarmă alături de ele. Trupuri tinere, atât de lipsite de apărare, minți necoapte, pierdute în inconștiență, la cheremul și mila unor bătrâni. Dacă alegem să privim lucrurile din acest unghi, povestea ne-ar trezi numai disprețul; cu toate astea, ea are o venă de frumusețe și poezie, în ciuda grăuntelui de urâțenie din miezul ei.    Eguchi, un japonez de șaptezeci și șapte de ani, vizitează casa de câteva ori, atras de această plăcere neobișnuită. Timp de câteva nopți, în spațiul închis al unei camere, el contemplă trupurile expuse și obediente ale tinerelor fete. Somnul lor adânc semăna întrucâtva cu moartea; în mrejele somnului, unele fete păreau mai vii decât altele. Viața era acolo, mai mult ca sigur, în mirosul ei, în atingerea ei, în felul în care se mișca. Eguchi experimentează trăiri și amintiri trezite de sunete, mirosuri și priveliști. El își amintește de tinerețea lui, de copii, de femeile cu care a avut aventuri. În decursul nopților petrecute în casă, Eguchi se luptă cu melancolia, cu nefericirea, dar și cu impulsul de a face rău trupurilor lipsite de apărare.    Când stăteau întinși, atingând trupul gol al tinerelor fete adormite, poate că ceea ce se ridica din străfundul sufletului, străpungându-i, nu era doar frica de moartea care se apropia și regretul pentru tinerețea pierdută. Bătrânii nu aveau cu siguranță un zeu în fața căruia să îngenuncheze și să se roage. Fata nu știa că ei îi îmbrățișau cu disperare trupul gol și frumos, vărsând lacrimi amare și strigându-și nefericirea, și nici nu se trezea. Așa că frumoasele adormite erau ca un fel de zei. În plus, corpul lor trăia. Trupul lor tânăr și mireasma lui aveau darul de a-i consola și pe acești bătrâni disperați. (pag. 82)   Povestea m-a impresionat atât de mult, încât a pătruns pe tărâmul viselor mele. Am o istorisire scurtă dar ciudată de spus, și o scriu aici pentru că vreau să mi-o amintesc peste ani. Într-o noapte, la scurtă vreme după ce am terminat cartea, m-am trezit cu senzația că un bărbat stătea alături de mine în pat, privindu-mă în întuneric, acoperindu-mi unul dintre sâni cu palma lui. Mi-a fost un pic frică, însă am adormit din nou, sau poate că nu mă trezisem de la bun început. Dimineața m-am sculat confuză, pentru că nu știam dacă ceea ce îmi aminteam a fost vis sau realitate. Când l-am întrebat, prietenul meu a spus că a dormit întreaga noapte neîntors. Ciudat. Și totuși, ceea ce s-a întâmplat a părut atât de real, asemenea unui vis lucid...   Partea ciudată la acestă întâmplare este că scena pe care am experimentat-o se întâmplă și în povestea lui Kawabata. M-am simțit ca și cum eram proiectată în interiorul minții uneia dintre fetele adormite, de parcă aș fi perceput prin pielea ei, prin simțurile ei, chiar dacă acestea păreau suprimate de somn. Poate că simțurile ei nu erau de fapt adormite, iar fata putea simți ce se întâmplă cu trupul ei. O conștiință inconștientă, și totuși alertă. Da, este doar o poveste, dar m-a impresionat mai mult decât aș fi crezut.   Dacă citiți Frumoasele adormite, nu ocoliți nici Povestea târfelor mele triste, pentru a vedea felul în care Márquez a folosit ideea din spatele nuvelei lui Kawabata. Mie mi-au plăcut amândouă." Lecturile Emei   Traducere: Anca Focșeneanu