Cum am vazut, ipoteza unui caracter national omogen si compact al romanilor este pusa sub semnul intrebarii de anumite cerinte de diferentiere diatopice si etnologic-diacronice. La care se mai adauga ceva. Afirmatia despre un caracter popular global este cu putinta doar daca se neglijeaza deosebirile din modul de gandire si de viata socialmente determinate.   Prin prisma diastratica se vadeste astfel ca o mare parte din autorii nostri, daca nu chiar marea lor majoritate, si-au facut observatiile asupra romanilor -  cand expres, cand (de cele mai multe ori) tacit -, mai cu seama avand in vedere patura de jos, adica masa populatiei de la sate. Aceasta restrictie se bizuia, de altfel, pe conceptia preromantca despre popor a unui Justus Moeser sau Herder. Cel dintai vedea in taranii proprietari de pamant nucleul poporului, pe care il considera mai presus de slujbasii si invatatii de la Curte si de aceea dorea sa-i mentina in statornicia traditiei; in timp ce Herder descoperea farmecul apropierii de natura si al indestructibilei forte a popoarelor primitive, considerand patura de jos a asa-numitelor „popoare de cultura” drept patura cea mai de seama, drept „marea si stimabila parte a publicului numit popor”. Acest tip de reflectii s-au regasit apoi in teoriile etnopsihologice din deceniile care au urmat. Astfel, in Psychologie de Friedrich August Carus (1808) exista un capitol despre „Caracteristica tipului de suflet al natiunilor”. Autorul se intreaba (p. 103) „in ce parte a natiunii trebuie cu deosebire cautate particularitatile ei definitorii”, iar raspunsul este:   Mai ales la cei ce alcatuiesc, de fapt, natiunea sau poporul, in acea parte a tarii in care te afli aproape de pamant, deci nu in capitale (ce trebuie doar in treacat vizitate), ci in primul rand in provincii si mai intai de toate la ses, in sate, printre clasele de jos ale poporului (deci nu in gloata oraselor) si cu deosebire in adunarile ei publice.