Scriitoarea Margareta Dorian se naște pe 19 mai 1921, la București, și este fiica cea mică a doctorului și scriitorului de origine evreiască Emil Dorian (1893-1956). Emil, fiul lui Herman și al Ernestinei Lustig, își ia pseudonimul Dorian, urmînd în paralel cu activitatea de medic o carieră literară întinsă pe trei decenii. După două volume de poezie (Cîntece pentru Lelioara, 1923; În pragul serii, 1924), Emil Dorian scrie mai multe romane (Profeți și paiațe, 1931; Vagabonzii, 1935; Memoriile greierului, 1937; Otrava, 1947) și cîteva cărți de medicină pe tema sexualității, destinate publicului larg. Medic de front în Primul Război Mondial, deși nu deținea cetățenia română, martor și victimă a politicilor antisemite din timpul regimului antonescian, autor de literatură minoră, în spiritul realismului socialist, după 1947, Emil Dorian rămîne mai cunoscut pentru cele două jurnale pe care le-a lăsat: Jurnal din vremuri de prigoană (1937-1944), publicat mai întîi în traducere engleză, la Philadelphia (The Quality of Witness, Jewish Publication Society of America, 1982), și îngrijit de M. Dorian, apare pentru prima dată în limba română în 1996, la Editura Hasefer, odată cu Jurnalul lui Mihail Sebastian; Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956 (Editura Compania, 2013).
Despre Margareta Dorian ne-au rămas puține mărturii documentare, cu excepția cîtorva menționări fugare a unui roman de dragoste cu tentă autobiografică, A Ride on the Milky Way, publicat în 1967, în Statele Unite ale Americii, și a unor fragmente din memoriile sale, publicate în revista The Jewish Spectator. În Ce a fost – cum a fost (Polirom, 2013), rememorînd momentul debutului publicistic (1940), Paul Cornea o menționează pe foarte tînăra poetă printre redactorii unei reviste „inițiate de un grup de băieți și fete din clasele a VIII-a ale liceelor particulare evreiești, […] dactilografiată în cîteva exemplare“. Așadar, înainte de a absolvi liceul, Margareta Dorian scria și începuse deja să participe la viața literară a generației sale. Publică poezii în revistele vremii și debutează în 1945, cu volumul Ierbar, în urma concursului organizat de Editura Forum, într-un desant care îi mai cuprinde pe tinerii Ion Frunzetti, Ioan Cutova, Mihail Cosma, Victor Torynopol, Ben Corlaciu și Ion Caraion.
Alături de Maria Banuș, care își făcuse o intrare spectaculoasă cu Țara fetelor (1937), Margareta Dorian este una dintre foarte rarele poete apărute în literatura română din prima parte a secolului al XX-lea ce reușesc să depășească clișeele scriiturii feminine naive și grațioase: Ierbar pare și azi un foarte promițător volum de debut și obligă la relectură și reconsiderare. Autoarea lui este, la numai 24 de ani, o poetă în scrisul căreia se întrevăd deja o serie de indiscutabile reușite, dar și de parcursuri potențiale. De altfel, între cele două tinere scriitoare evreice exista o sinceră prețuire reciprocă, așa cum reiese dintr-o însemnare datată 29 noiembrie 1943, din jurnalul Mariei Banuș, Însemnările mele (1927-1999) (Cartea Românească, 2014). Tot acolo, o descriere a tinerei Margareta: „E o lungană slăbuță, cu față prelungă, străvezie, cu ochi limpezi, cu ciuf castaniu“, care i se confesează: „– Acum vreau să mă înscriu la desen. Aproape mă jenez față de prietenii mei. Sînt de pomină cu schimbările astea: întîi am fost la Litere, apoi la Horticultură. Acum am intrat în zodia plasticii. Sînt o timidă. […] În liceu n-am avut prieteni. Acum am. […] Ei mă consideră o burgheză timorată. Nu vreau să fiu singură. Știu că singurătatea duce la sterilitate […] dar mă sufoc în atmosfera de morbidețe în care amicii mei se complac“.
Despre Ierbar, Perpessicius notează într‑un articol din Revista Fundațiilor Regale (nr. 6/iunie 1946): „(…) totul în poezia d-sale, crîmpei de notație sau poem organizat se colorează de o ușoară senzualitate, cînd nu este de-a dreptul una dintre acele forme de sulamitism, proprie Cîntării Cîntărilor. Cu adaosul totuși că mirele, urmînd interpretarea alegorică, este însuși «poemul»“. Intuiția criticului cincuagenar e corectă, însă Perpessicius preferă, din comoditate sau împiedicat de sexismul tipic literaților români din epocă, să nu exploreze mai mult poetica Margaretei Dorian, ce pare să aibă încă de pe acum o conștiință acută a conjuncției dintre existență și „carnea poemului, ascunsă“, ca și cum această materie, odată „dezlegată“, ar merita orice sacrificiu pentru un ideal în care se contopesc o fervoare aproape mistică și concretețea implacabilă a vremii, „pentru astîmpărul foametei“ (în Secetă, poemul cu care se închide placheta).
După instaurarea deplină, în 1948, a regimului comunist, Margareta părăsește în august România, iar în septembrie își întîlnește tatăl pentru ultima oară, la Viena. Avea să scrie despre acest episod mai tîrziu, după ce devenise cetățean american și scriitoare de limbă engleză: „Fuseserăm o familie foarte apropiată, iar acum, anticipînd despărțirea noastră finală, umblam cu durere și amărăciune printr-un oraș care încă-și lingea rănile de după război, printre tabere de refugiați și o populație furioasă […]. Încercam să ne jucăm de-a turiștii într-un Prater părăsit, cu o grădină zoologică în care animalele erau emaciate de foame, și chiar ne-am dat în roata gigantică, din vîrful căreia, în romanul lui Emil Dorian, Vagabonzii, un adolescent vrea să vestească sfîrșitul tuturor războaielor. Nu am vorbit despre posibilitatea de a ne revedea – în timpul războiului pierduserăm orice sentiment în legătură cu viitorul, încrederea în el, obiceiul de a ne face planuri. Credeam în puterea trecutului și așteptam cu candoare ca el să ne țină laolaltă. Nu am vorbit despre jurnalul său, nu a adus vorba despre dorința de a-l publica vreodată. La capătul ultimei noastre zile împreună, îmbrăcat într-o haină subțire de vară, stînd lîngă mama, bine făcut și brusc îmbătrînit, l-am văzut tresărind și trăgîndu-se înapoi de la fereastra trenului“. [t.m.]
Trăiește la Paris, unde e studentă la Sorbona și marionetistă („S-a legat atît de profund şi de dramatic, atît de grav şi de iremediabil de arta marionetelor, încît va îndura orice torturi, fie şi de iad, numai să trăiască şi să muncească în această artă. […] Are în obsesia ei creativă o concepţie de poezie specială a marionetelor, care o îmbibă pînă la înecul conştiinţei şi al visării“, scrie Emil Dorian în jurnal, după ce primește o scrisoare de la fiica sa, în aprilie 1950). Margareta devine în Franța Marguerite Dorian, iar cu acest nume va semna mai multe cărți pentru copii (prima dintre ele, Le roi qui ne pouvait pas éternuer, apare în 1954, în Franța, la Flammarion) și volume de proză, probabil cel mai cunoscut fiind romanul de formare A Ride on the Milky Way (Crown Publishers, 1967; Ballantine Books, 1969), din care publicase mai întîi fragmente în The New Yorker din 25 februarie 1961. Îi regăsim apoi numele pe traducerea în limba engleză a poemelor lui Ion Caraion (ediția bilingvă Poems, publicată în 1982 de Ohio University Press). În 1952, emigrase în Statele Unite, unde avea să se mărite cu Hugo Taussig (1921-2002), fiul lui Edwig și al Helenei Taussig din Cernăuți, emigrat și el în America după război. Cei doi s‑au întîlnit cel mai probabil la Brown University din Providence, Rhode Island, unde aveau să locuiască pînă la sfîrșitul vieții. Psihiatru și profesor de medicină reputat, Hugo Taussig moare la vîrsta de 80 de ani.
Reîntîlnim numele Margaretei Dorian tîrziu, în numărul 33 din 2008 al revistei România literară – scrisorii sale, însoțite de cîteva poeme inedite, i se răspunde la „Poșta redacției“. În scrisoare, poeta plecată din România în urmă cu șase decenii scrie: „La o revedere recentă cu Nina Cassian şi un schimb de amintiri, de poezie şi de bucurii triste, i-am mărturisit întoarcerea mea, pe furiş, la poezie. Vorbind şi de o eventuală publicare, Nina ţinea să mă prezinte paginei dvoastră, pe care o citesc ocazional, dar cu pasionat interes, cînd se întîmplă să capăt revista. În cazul în care rîndurile ei nu v-au sosit încă, mă prezint singură, pe scurt. Am făcut parte din generaţia poeţilor care au debutat după război, am publicat prin magazinele literare ale timpului şi un volum subţirel şi adolescent. Am plecat în 1948 şi am continuat să public proză în engleză – trei romane, cărţi pentru copii, eseuri, critică literară şi traduceri din poeţii români. Credeam că poezia mă abandonase dar, a reapărut – în vîrful picioarelor – cu sfiiciune, mai apoi cu oarecare uimire că m-a regăsit. Poemul Balaurul de aur explică puţin cum stau lucrurile“. I se răspunde oarecum condescendent, iar poezia menționată în epistolă e înghesuită pe cîteva rînduri în rubrica unde li se răspunde, de obicei, debutanților care ar putea fi încurajați, dar nu prea mult. Balaurul de aur și încă două texte, Rondo și Vacanță în munți, gracile și desuete, apar în numărul 6/2014 al revistei clujene Apostrof, cu un an înaintea morții Margaretei Dorian, pe 9 august 2015, într-un complex privat pentru persoane vîrstnice din Providence, Rhode Island.
(Claudiu Komartin, dintr-un volum în lucru despre poezia Generației Războiului)