Când am fost rugat să scriu câteva rânduri la cartea Cătălinei Alexa, mi-am adus aminte de textele ce i le citisem deja pe Anacronic și cum o mai invidiasem că scrie așa de frumos. Abia acum înțeleg de unde i se trage meșteșugul ei, un soi de bijutier de metafore locuindu-i inima și o stare de copilărie fără sfârșit hrănindu-i dorul după cer. Dacă aș pune un motto cărții, acesta i-ar fi: „Copiii care au chiuit, și-au strigat numele sau au râs într-o fântână nu au mai îmbătrânit niciodată.” Picătură din cel mai frumos text al cărții, acela despre Fântâni. Veți parcurge, cu nerăbdare vă asigur, unul dintre cele mai minunate arpegii de doină a copilăriei și adolescenței românești, fără ifose ieftine și fără încercări de impresionare. Vădit, Cătălina, căreia tatăl îi alege cu greu numele și-i adaugă un Carmen, iar preotul botezător, lămurit că numele ei, două, nu au rezonanță de sinaxar, i-a adăugat, la scufundarea întreită a Botezului, pe cel de Gabriela, oarecum profetic la ce bunevestiri aduce minunatul său șirag de texte, e una dintre noi, care izbucnește scrisului din nevoia de a nu uita. Cartea ei e un exercițiu de memorie cum rar descoperi în firea scriiturii de astăzi, o minunată diagnoză a unei lumi ce a trecut din viață în Înviere. Direct și definitiv. Luați aminte la povestea tabloului bunicilor săi, citiți atenți la povestea Stănesei − țiganca doică, cu sânul negru și lapte alb, la remarcabila descriere a Cimitirului, cu cea mai imprevizibilă amintire: „Cea mai pregnantă amintire a felului în care arăta cimitirul din Deleni în prima zi de Paști era însă faptul că oamenii râdeau. Era un râs cald, cuminte, care se unduia odată cu tămâia printre coșurile cu ouă, pască și cozonaci, printre crengile înflorite sau înverzite și-i molipsea incu-rabil pe toți copiii care alergau ca bezmeticii printre cruci, fără ca vreun adult să-și bată capul să încerce să-i potolească. Râdeau bătrânele mărunțele, îmbrăcate în negru, moșii știrbi, cu părul alb, cu niște veste gri rămase largi trupurilor aduse de spate, de care atârnau lanțuri argintii de ceas rotund, de modă veche, râdeau și femeile trupeșe, în floarea vârstei, bărbații cu mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor și pălăriile proptite prin crengi, râdeau unii spre alții băieții și fetele cărora le trecuse vremea să se mai hârjonească și să se pârlească cu lumânările. Râdeau, mai uitând de amar, și cei veniți la niște morminte care cu un an înainte nu fuseseră acolo. Bucuria fără nume umplea ca un sânge necunoscut inima mare a satului, pulsând netulburată, o dată în an, între altar și clopotniță.” De aceea cred eu, nespecialistul, că avem de a face cu o carte de învieri repetate, nicidecum aduceri aminte. Că oamenii din cartea aceasta devin, pe rând, bunicii și tușele tale, părinții tăi, că Mătușa Sofia cea din Cămășuicile de îngeri e parte din lumina fiecărei Mătuși adevărate. Am spus și repet, bucuros ca un ecou de fântână, că textul ce mi-a răcorit inima este cel despre fântâni, cu ritualul sacru al descoperirii vieții din miezul pământului, cu pedagogia aceea profundă reținută într-o singură propoziție de această remarcabilă scriitoare-arheolog: „La fântână se învăța grija pentru cel ce vine din urmă.” Cu ochii la ciutura care te privește, te asumă, te transfigurează. Pe când am ajuns cu lectura la textul Cerul de sub fluturi, mi-a venit în minte să scriu, drept titlu, textului acestuia Reportaj din Rai. Dinaintea unei ucideri din culpă a frumuseții tradiției românești, rănit la jignirea permanentă a icoanei țăranului român − bețiv, analfabet, deloc aliniat rigorilor parvenitismului de salon insinuat în cultura modernă − tocmai din Delenii de lângă Vaslui − cine citește, înțelege − vine lecția aceasta de răcoare și destindere a Cătălinei Alexa, un soi de răzbunare pe tăcute a vulpii din Micul Prinț, care ne spune despre cele pe care nu le vedem ori, deși le vedem, nu le înțelegem.   Cum altfel merită oare să consemnăm fragmentul acesta minunat care marchează finalul aducerii aminte de vechea școală din sat, în contextul-pretextul efortului lecțiilor despre împletit și cusătura pe etamină:„Acum singura utilitate a școlii postdecembriste este aceea de centru de votare. Nici măcar prăznicar n-a avut noroc să devină, pentru că mai este o școală relativ nouă, tot pustie de copii, care e mai aproape de biserică și acolo se desfășoară praznicele mai generoase și masa de hram. Acolo măcar s-a produs cu succes transferul de rol, dincoace fâlfâie la câțiva ani doar niște perdele în dreptul cabinelor de vot, după care se lasă tăcerea.Cumva, povestea împletitului în neștire continuă. Cum a început, nu știu, m-am trezit doar împletind ochi după ochi dintr-un fular răsucit în care m-am împiedicat până acum de nu știu câte ori, iar cum se încheie iarăși nu e treaba mea. Cu siguranță se închide cumva, dar schema aia din împletitură a rămas abstractă pentru mine și e bine să și rămână așa”? Ori admirabila imagine a lui Moș Mitruță, paznicul înjurător, apărătorul lanulu