Ce-aţi zice de o călătorie la… capătul răbdării? Sună descurajant? Nu sunt secundele pierdute în trafic, nenumăratele sarcini de la slujbă, grămada de evenimente imprevizibile care ne dau programul peste cap suficiente ca să ne poarte spre ieşirea… din fire? De ce am mai avea nevoie şi de o carte care să înlesnească efectele stresului? Dar Mă sinucid altă dată este un roman care, departe de a te scoate din sărite, te destinde şi te amuză, chiar dacă protagonista lui, Geri este tocmai un personaj ajuns la capătul răbdării. Cam pe la 30 de ani, scriind romane siropoase pentru o editură obscură care cu greu îi asigură supravieţuirea, locuind în chirie la o mătuşă nesuferită, fără prieten Geri se dovedeşte o adevărată oaie neagră a familiei (mai e şi singura brunetă între atâtea rude blonde şi fotogenice) iar sinuciderea pare de-a dreptul o soluţie raţională în faţa unei vieţi epuizată de orice fel de satisfacţii. Iar Geri se dovedeşte un sinucigaş meticulos: îşi pregăteşte actul final din timp şi trimite şi scrisori de adio cunoscuţilor, exprimând tot ce a nu a îndrăznit să le mărturisească în timpul vieţii. Ceea ce demonstrează Kerstin Gier în romanul său este că premisele unei tragedii pot lua o turnură comică, atunci când convenţiile ficţionale sunt rearanjate. Căci Cenuşăreasa noastră sinucigaşă îl întâlneşte pe Făt Frumos chiar în momentul de renunţare definitivă la viaţă şi, atenţie, nu e clar cine are mai mare nevoie să fie salvat: el sau ea? Ba chiar, Geri va ajunge să se întrebe dacă nu cumva Făt Frumos, la fel ca sinuciderea nu sunt cumva nepotrivite pentru protagonistă, prin dimensiunea absolută pe care acestea o posedă. Viaţa, trăită după călătoria la capătul răbdării, e frumoasă chiar şi cu jumătăţi de măsură. (dupa Libris)
.s.
