„Cu o greu avuabila incintare, Nicolae Prelipceanu se va aseza mereu doar in lumina imputinata a crepusculului in care abia se mai percep, alunecind fantomatic, nalucile idealurilor si umbrele iubirilor. S-ar zice, indeajuns de constient de faptul ca sarcasmul obosit si aceasta blinda deprimare dau noblete poeziei, N. Prelipceanu va cultiva stilistica renuntarii si o anumita teatralitate a abandonului, lasindu-ne sa intelegem ca pe lume n-ar mai fi nimic de adaugat, poate «doar un salut fugar sau o plecaciune in plus».“ (Eugen Negrici)
