Enigma fără sfârşit este titlul unui tablou pictat de Salvador Dalí în 1938, în care Federico García Lorca este reprezentat fizic şi metafizic, la doi ani după moarte. Folosirea lui ca titlu al acestei cărţi se datorează atât conotaţiilor sale detectiviste, cât şi convingerii că e vorba de un puţ fără fund, de ale cărei ghizduri abia am început să ne apropiem.   Cu greu vom găsi în cultura spaniolă ori în cultura altor ţări un asemenea episod. Cele trei personalităţi universale ale Spaniei secolului XX au fost prieteni apropiaţi, care şi-au împletit operele cu afecţiune, dar şi cu rivalitate şi chiar cu ostilitate. E drept că Cervantes, Lope de Vega, Quevedo şi Góngora s-au influenţat între ei, dar n-au convieţuit ani de zile într-un mediu ca Reşedinţa Studenţilor şi nici n-au ajuns să-şi condiţioneze vieţile şi operele aşa cum au făcut Buñuel, Lorca şi Dalí.    Această relaţie nu e epuizată de protagonişti, repercusiunile ei fiind globale. Deci ea nu se limitează la anecdote savuroase (de care abundă, pe de altă parte), ci devine simptomatică, fiindcă în cadrul ei au avut loc episoade remarcabile, cum ar fi alternativele la esteticele puriste ale Generaţiei ’27 sau introducerea suprarealismului în Spania şi în cinematografie.   Toate aceste aspecte au fost analizate de Agustín Sánchez Vidal într-o carte care reflectă atât o activitate riguroasă, desfăşurată de-a lungul anilor, consultând numeroase documente inedite şi folosind materiale şi mărturii (răspândite pe teritoriul spaniol, Statele Unite, Mexic şi Franţa), cât şi o nouă şi sugestivă propunere de lectură pentru câteva dintre cele mai celebre filme, poezii şi tablouri ale lui Buñuel, Lorca şi Dalí.