„Scaunul singuratatii“ este un roman liric si mitologic si mai putin, aproape deloc, o reconstituire istorica, anecdotica si „realista“. Trebuie citit si înteles în dimensiunile lui simbolice si poematice, la nivelul temelor profunde care sunt: dragostea si moartea, sufletul „natural“ si maladiile civilizatiei moderne, antinomiile insolubile pe care ritmul evolutiei le iveste în spiritul unei umanitati canonice, nu primitive sau elementare, ci consolidate prin vechime în tipare si tipologii specifice. Romanul înalta un imn naturilor si modelelor insurectionale, observate cu sagacitate critica si de M. Ungheanu în excelentele pagini ramase de la el. Oricâte „sopârle“ si alte probe de curaj ar fi adus prozatorul, fara izbânda estetica a proiectiei acestor naturi si modele insurgente ar ramâne doar carti de „reflectare“ a realitatii prin ochelari de conjunctura. Nu ma feresc sa spun ca romanul acesta aduce un imn impresionant naturilor libere, sanatoase, neînfricosate de vicleniile istoriei: „orbii“ simbolici ai lui Fanus Neagu sunt suflete netematoare, pure în felul lor, care nu „vad“ ceea ce altora le poate produce frica, lasitate, spaima de moarte. „Orbirea“, canettiana, este un orgoliu, un blazon si un refuz: o forma de revolta. Traiesc în existenta lor iluzorie ca sub un clopot de sticla – vârsta veche a omului mândru si „salbatic“, nepervertit, de pe când frica nu se cuibarise în suflete, iar sentimentele nu suferisera invazia mortala a perversitatii si fatarniciei ticaloase. În felul lor, desi „grosolani“, sunt puri. În alta ordine, eroii lui Fanus Neagu sunt „istratieni“, oameni revoltati: nu în ultimul rând contra propriei neadaptari. Dintr-un anumit fond comun, de esenta „rousseau“-ista ei sunt din aceeasi familie: eroii lui Fanus Neagu parcurg însa o alta traiectorie decât idealizarea „haiduceasca“ a celorlalti. Fapturile din „Scaunul singuratatii“ au, mitologic considerate, pozitia centaurului; fiinte destructurate al caror echivalent este oximoronul, asocierea imposibila a unor trasaturi ce se resping provocând tocmai ruinarea exploziva a structurii intime. Fastul, sarbatoarea, „fiesta“ si existenta sub regimul farsei grotesti în care traiesc aceste personaje lacome de viata sunt formele stralucitoare si violente, ale esecului de care sunt pândite sub ochiul estetic „barochizant“ al scriitorului. Emana melancolia sinucigasa a singuratatii în care traiesc. S-ar mai putea vorbi, dar nu mai e loc! si despre o Braila balcanica si orientala „cautând cu marul catargului nu vestul Europei ci Istanbulul, Smirna, Pireul, Alexandria“, populata si modelata de un conglomerat uman ce evoca macar un colt, o frântura din acea „romanie orientala“ evocata de N. Iorga si calca pe urmele lui Galaction din „Gloria Constantini“, dar si ale lui Istrati ori Sadoveanu. Roman politic în pojghita lui subtire, „Scaunul singuratatii“ este un poem ale carui versete ne întorc spre lumile disparute ce se mai întrevad într-o „apa a mortilor“ de dincolo de nisipuri.  C. Stanescu, Cultura, NR. 344