Publicat la 60 de ani dupa scriere si la mai bine de 30 dupa moartea autorului, Cevengur este un roman care va marca pentru totdeauna istoria literaturii. Insasi povestea pastrarii manuscrisului constituie o epopee: sotia si copiii scriitorului l-au pazit cu strasnicie de raziile agresive ale serviciilor secrete sovietice. Provenit dintr-o literatura incarcata de valori incontestabile, romanul lui Andrei Platonovici Klimentov (numele adevarat al scriitorului) constituie diamantul unei coroane careia molimele politice ale secolului XX nu au reusit sa-i diminueze stralucirea.
Tratat filosofic in proza, poem si cronica a conditiei umane, Cevengur a fost considerat de multi distopie, antiutopie etc., primind calificari dintre cele mai putin stabile. De fapt, o mare problema pentru receptarea acestui roman este data de tendinta de a-l cataloga. El ramane unic, apartine unui gen propriu si respinge pe rand orice incercare de asemanare. Este povestea unor oameni singuri intre oameni, drama natiunii umane si comedia erorilor de care nicio fiinta de pe fata pamantului nu poate fi scutita.
La Cevengur oamenii mor cu multa simplitate si se nasc in moduri dintre cele mai neintelese, natura e incremenita - desi soarele e, pentru o buna perioada, singurul muncitor din zorii socialismului -, iar viata s-a mutat in idei. Din acest suflet de idei al unei omeniri bolnave isi tese Platonov povestea si eroii, impresionand prin simplitatea cu care alcatuieste din cuvinte simple vastul tablou al naturii umane, pe care autorul rus o patrunde in cel mai personal mod cu putinta. Poate ca cititorul nu se va indragosti de Kopionkin, Cepurnii ori Sasa Dvanov, de Pasintev si de calul Forta Proletara, dar povestea acestor personaje ii va ramane in minte vesnic vie, alaturi de puzderia de episoade tragi-comice care dau forta firului epic al romanului. Cevengur este istoria care schimba suflete, stoarce lacrimi si declanseaza in acelasi timp homerice hohote de ras.
Andrei Platonov (1899‑1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le‑a lăsat în circulaţie numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i‑a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într‑o ierarhie oficializată şi tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice fireşti. Dintr‑o contemporaneitate care l‑a calificat de câteva ori drept „canalie duşmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreţ al „proştilor şi smintiţilor”, silindu‑l să‑şi ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezgheţul” hruşciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate. De‑abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele şi nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926‑1930), Groapa de fundaţie (1929‑1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932‑1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.
