Antonio Gamoneda face parte din familia acelor foarte puţini poeţi ai durerii care, în veacul trecut, au ajuns să se întoarcă „împotriva” poeziei, când ea şi-a arătat limitele pentru percepţia tragicului. Figura tutelară poate fi al nostru Bacovia, omul care „începuse să vorbească singur”, prizonierul unui monolog interior ce eşua în bolboroseli, onomatopee şi alte manifestări ale infralimbajului. Dar dacă Bacovia încă se mai priveşte pe sine din exterior, şi vorbeşte aparent simplu, dedublându-se cu un soi de amuzată atenţie, arătându-se cu degetul, scoţând uneori sunete de câine famelic („hau, hau depărtat sub stele-ngheţate!”), un alt poet suferind, din aceeaşi familie – peruanul César Vallejo –, trecea direct la imprecaţii adresate divinităţii, semenilor săi şi conspiraţiei generale care a croit această mare construcţie unde proliferează suferinţa – viaţa socială. O durere mocnită, incomunicabilă, încerca să reţină în textele sale poetodramatice şi inegalabilul Samuel Beckett. Şi tot aşa, dar cu alte metode de reducţie a discursului, la fel de nemulţumit de slaba vlagă a cuvintelor, Paul Celan compresa în cuvinte-valiză viziunile sale ce sugerează deseori absenţa oricărei noime care să justifice aceeaşi suferinţă, absenţa divinităţii – şi chiar absenţa poeziei, dacă o vedem ca lux al elevaţiei spirituale. Un monolog de o teribilă incăpăţanare, autist, dar şi indarjit, aproape deloc preocupat să stabilească vreun contact de sens cu exteriorul, deloc dornic să „comunice”, cizelează, de fiecare dată, in răstimpuri de ani lungi de elaborare şi concentrare, şi poetul spaniol Antonio Gamoneda – pentru mine o revelaţie restituită acestei sfaşiate familii. Priviţi cum sar in toate direcţiile aşchiile sale de sens, ca nişte fragmente rebele de silex degajate de barosul unui pietrar infuriat, in timp ce numai el ştie ce imagine ascunsă a trecutului ar dori să degajeze din interiorul blocului de piatră! Iar dacă, în aparenţă, există şi o linie muzicală de coerenţă pe care o simţi că insoţeşte aceste jeturi împroşcate in toate sensurile – linia secretă a amintirii celui ce se obstinează peste bucata de piatră a trecutului –, ea este la fel de puţin „comunicativă”, la fel de ermetică. Poeţii de această natură nu ne văd că le stăm prin preajmă şi aşteptăm de la ei vagi explicaţii şi vagi lămuriri – un ghid semantic. Ai zice că ei remodelează un trecut pe care nu-l consideră definitiv încheiat, dar nici comunicabil, atacandu-l conform unui plan pe care nu au de gand să ni-l dezvăluie, fiindcă nici nu vor să ne împărtăşească durerea reconstituirii. Gamoneda, de exemplu, vorbeşte aproape simultan cu tot felul de personaje din trecutul său, sau poposeşte în peisajele complice ale unei copilării aproape secrete, deductibilă doar din nume de plante, animale, îndeletniciri, mirosuri, culori sau senzaţii vagi, încercând să se convingă pe sine, în aparente proze, că durerea poate deveni o „parte a seninătăţii” – exerciţiu de exorcism, „ardere” a amintirilor, epuizare a limitelor. Mesajul? Poate unul singur, de o verticală demnitate: bătrâneţea şi apropierea sfârşitului vin spre tine cu acest nealterabil dar al lucidităţii. Adică o claritate mai tanără decât tine, aproape inepuizabilă, neostenită, care s-ar putea să îţi dea branci să te prăbuşeşti în propria ta inimă. Sigur că orice poezie se află „în perspectiva morţii”, cum însuşi o spune într-un formidabil manifest poetic. Dar numai poeţi ca Gamoneda reuşesc să somatizeze poezia, iar atunci acel corp comun devine şi propriul ei limbaj dureros. Dinu Flămând