Aceasta este o carte de scenarii. Departe de a fi un fapt usual, aparitia unui volum din aceasta categorie pretinde in primul rand o explicatie formala. Pentru unii, tentativa ca atare e intr-un fel ciudata, insolita, conform ideii ca a oferi publicului un scenariu ce n-a primit „sublimarea” prin actul regizarii lui, astfel incat sa devina un film, este intr-un fel o anomalie, similara celei, sa spunem, de a oferi spre gustare doar blatul unui tort ce nu s-a asociat nici cremei, nici ornarii finale. Sa observa totusi ca atare viziune provine din permanentul conflict dintre regizor si scenarist pentru impunerea optiunilor si solutiilor artistice si ideologice. Atare lupta pentru intaietate a fost castigata de-a lungul timpului in proportie zdrobitoare de regizor – si de fapt regizorul nici nu se apuca de lucru, ca sa spunem asa, pana nu l-a ingenuncheat pe scenarist. Vorbeste despre aceasta lupta si Andrei Tarkovski, deopotriva regizor si teoretician: „Cand regizorul primeste scenariul si incepe sa lucreze pe el, atunci se dovedeste ca scenariul, de parca nici n-ar fi fost profund ca sens si fidel scopului pentru care a fost creat, incepe inevitabil sa se schimbe. Nu va cunoaste niciodata transpunerea pe ecran perfecta, textuala, cuvant cu cuvant. Intotdeauna se produc anumite deformari. De aceea munca scenaristului cu regizorul se transforma, de obicei, in lupta si conflicte. /…/ In cinematografia actuala, regizorul tinde tot mai mult sa devina autor si este ceva firesc”. Pare ca regizorii au reusit sa transeze discutia, astfel ca, intr-o formulare sintetica, paternitatea – „un film de…” – il proclama exclusiv pe regizor, iar a nu numi de acest fel lucrurile e taxata ca o eroare la fel de mare cu a nu fi evoluat mai departe de ideea ca soarele se invarte in jurul pamantului, si nu invers. Deci, daca n-avem regizor, n-avem film! Corect, in ceea ce ma priveste! Insa cu urmatoarea intrebare formulata imediat: Aceasta e singura modalitate de a aborda lucrurile? „Marile filme sunt marii lor regizori”. Toti ceilalti, inclusiv scenaristul, formeaza „echipa regizorului”. E drept? Dat fiind ca regizorul e cel care are ultimul cuvant, e drept. Insa, dat fiind ca fara scenarist, regizorul nu ar fi existat, probabil ca nu e drept. Afara de scopul ei artistic propriu-zis, cartea de fata se poate aprecia ca se inscrie intr-un potential demers pentru dreptul de recunoastere a scenariului de film ca gen literar de sine statator (si nu neaparat dependent de aparitia demiurgica a unui regizor redemptionist). De fapt, daca definim scenariul de film dintr-o perspectiva ce l-ar proclama a fi o realizare „finala” (iar nu din perspectiva curenta, ce vede in el doar un stadiu nedefinitiv si nefinalizat), am evidentia trasaturile privind faptul ca el este o oferta artistica inchegata si convingatoare, ca el reconstituie o felie de viata cu o expunere si un deznodamant pilduitoare… Dar observam ca aceste trasaturi ar putea face parte si dintr-o posibila definitie a notiunii de film (artistic). Si-atunci, ce interpretari am putea da acestui fapt? Desigur, se poate naste de aici o intreaga cazuistica privind raportul scenarist-regizor – dar nu este cazul unei desfasurari a ei in paginile de fata. Ceea ce vreau sa mai punctez este ca aceasta carte poate fi socotita a se incadra intr-o potentiala lupta pentru dreptul de recunoastere a scenariului de film ca gen literar de sine statator – cheia demersului ei fiind a-l stimula pe cititor chiar in a-si imagina propria „punere in film”. Iar propria „punere in film” este exercitarea puterilor de regizor, cititorul neavand mai mult de facut decat – ca si regizorul – sa porneasca de la lectura scenariului…