Statutul criticilor literari, indiferent că dau verdicte şi canalizează actul lecturii, stabilind tendinţe şi criterii de evaluare estetică, sau că se prind, aşa cum se întâmplă astăzi, într-un halou autist, constituind o elită care nu poate influenţa decât vag şi indirect fenomenul „social” al lecturii, ţine, în primul rând, de instinctul creator şi tocmai de aceea mai nimerit ar fi astăzi ca ei să se numească hermeneuţi, artişti ai interpretării, diferiţi de criticii ca agenţi (patogeni?) ai decodificării literare. Categoriile etichetărilor rămân însă aceleaşi: cărţi bune şi cărţi proaste, dar pentru realităţi distincte. Termenul de autenticitate literară particularizează, spre exemplu, cărţile bune, déjà-vu-urile – cărţile proaste etc., chiar dacă ar fi bine scrise şi unele, şi altele. (Tot astfel orice aspect poate indica valoarea unei opere.) Dar aşa cum nil sub sole novum, delimitările devin acte subiective, cu atât mai mult într-o realitate pe care literatura şi-o apropriază identitar, copiindu-se succesiv una pe alta. Aşa încât nu avem doar critică scrisă la două mâini, conform profesiunii manolesciene, ci şi realitate la două mâini, şi literatură la două mâini. Spre deosebire de acestea, critica literară a trăit întotdeauna într-un asemenea camuflaj: a mers (merge, şi va merge) pe urmele literaturii cu aerul că se situează deasupra. Nici cu aroganţă, nici cu îndatorare. Vocaţie a revelării (impulsionate!), critica, oricât ar încerca să se elibereze de acest complex (dar încearcă?), sfârşeşte prin a şi-l revendica şi mai puternic – o dovadă a faptului că şi ea aparţine domeniului creaţiei, dispensându-se de lentila obiectivă, chiar dacă răspunde la provocări. Interacţiunile criticii cu literatura sunt aidoma jocului de dame, nelipsit de paradoxuri: neagra bate alba şi viceversa, învingătorul poate fi oricine (idealul mort este egalitatea), paşii se execută doar pe negru, arbitrii sunt excluşi. Aceeaşi formulă adoptă şi lucrarea Modele ale temporalităţii poetice – un joc nearbitrat, dar riguros, în care învinşii şi învingătorii sunt viziunile literare exprese sau absconse, puse faţă în faţă pe o tablă filozofică heideggeriană. Timpul ca sens al fiinţei (poetice) marchează cele două coordonate şi determină mişcările rostirii interioare exprimate, pe de o parte, şi revelate, pe de altă parte, iar mersul mereu oblic îmbină tradiţia decodificării cu noutatea interpretării. Incertitudinile statutului literar al spaţiului pruto-nistrean (Nicolae Manolescu) sau contextualizarea sub aspect antropologic a literaturii din Basarabia la care a procedat, spre exemplu, Adrian Dinu Rachieru, efectuând înacelaşi timpun exerciţiu sociologic pentru a o pune în valoare, reclamă noi analize estetice şi estetizante ale acesteia. Particularizând perspectiva hermeneutică, prezenta abordare a temporalităţii va constitui mai ales un test al calităţii estetice a creaţiei poetice din Republica Moldova, evaluând capacităţile de transpunere expresivă a trăirii existenţiale şi temporale sub incidenţa actului creator. Plecând adesea de la semnificaţia temporală a afectivităţii heideggeriene, este imperativă urmărirea metamorfozei temporale pe terenul poeziei – o formulă desăvârşită a interiorităţii. Depăşind pozitivismul logic şi interpretările psihologiste, Mikèl Dufrenne a numit emoţia care citeşte sensul total al operei fără a citi punctual emoţia din text „sinestezie afectivă”. Din această perspectivă, încercarea noastră de a urmări un implicit proces sinestezic şi a reflecta, prin urmare, jocul temporalităţii poetice va sublinia resorturile vocii lirice, drept mobil al materializării conştiinţei poetice, determinată de diferite forme ale calmităţii, spre exemplu, ca apropriere a unui timp integru, al plenarităţii, ca atitudine fundamentală a stăpânirii imaginarului poetic, a somării lui, opuse grijii heideggeriene, ce reperează o situare afectivă referenţială, proprie unei cunoaşteri comune. O abordare a timpului poetic în afara viziunii lui Heidegger ar fi una fidelă axei temporale exprimate propriu-zis la nivel textual şi s-ar reduce la inventarierea unor figuri poetice ilustrative, rămânând într-o zonă inerentă perspectivei orfice de tratare critică. Pornind însă de la reperele filozofice, suntem avantajaţi să privim aspectul temporalităţii literare nu numai ca o textură de motive lirice marcând convenţional percepţia eului cu referire la realitatea temporală în care se află (deşi nu putem face abstracţie de acestea), dar ca o morfologie prin care funcţionează multi-nivelar o conştiinţă poetică, manifestată în special prin afecte ca factori ecstatici ai universului literar. Studiul nostru nu va ţine cont doar de ceea ce spune eul despre timp, ci de toate condiţiile şi formele de manifestare ale sinelui, configurarea profilului temporal al eului putând să nu coincidă în mod obligatoriu cu obsesiile sale temporale explicite. O astfel de analiză va prescrie termeni de definiţie pentru fiecare poetică în parte. Dacă aflarea în lume, după Heidegger, constituie din punct de vedere temporal o premergere în moarte (fiinţă întru moarte), în care, adesea în condiţiile uitării de sine, trecutul esenţial ne vine din viitor,situarea poetică converteşte direcţionalitatea temporală într-un regim retractil, anulând uitarea de sine şi recuperând în chip autentic trecutul esenţial („atunci noaptea târziu de tot / descifrez în arterele în venele mele / o geografie nebănuită ciudată / prin care privesc / cu teamă şi totuşi cu o linişte fermă, subterană / înapoi” – Alexandru Lungu). Poezia va deveni deci o premergere în originaritatea fiinţei, faţă de premergerea în moarte a Dasein-ului din cunoaşterea comună. Pe de altă parte, pregnanţa fenomenului prezentizării Dasein-ului raportată la starea de deschidere a adevărului în poezie reclamă şi o abordare a acestui aspect sub o formă proprie actualităţii literare – cotidianul. Astfel, modelul retractil şi cel cotidian vor constitui axele studiilor de caz din lucrare, reprezentate de scriitori importanţi pentru anumite realităţi artistice, dar mai ales pentru anumite etape de evoluţie a codurilor expresivităţii poetice din literatura basarabeană: Alexandru Lungu şi Grigore Vieru – pentru primul model, Emilian Galaicu-Păun şi Liliana Armaşu – pentru cel de-al doilea. Reperele teoretice şi aplicaţiile textuale poartă un caracter deschis şi flexibil şi pentru analizele altor poetici. Accentul filozofic al lucrării poate fi uşor considerat o imixtiune abuzivă. Totuşi abordările temporalităţii literare în baza unei gândiri filozofice vor constitui mai degrabă un demers privind tocmai miza literaturii, care este, remarca Milan Kundera într-un interviu din 1989, „nu de a servi filozofiei, ci dimpotrivă, de a cuceri un domeniu pe care până atunci filozofia l-a păstrat pentru sine”, identificând, până la urmă, un spaţiu estetic redimensionat. Lucrarea îşi propune, în acelaşi timp, să construiască o punte de legătură cu tradiţia criticii literare care a catalogat poezia modernă drept o expresie ametaforei, pe cea postmodernă – drept una a metonimiei şi să amplifice viziunea despre literatura actuală în baza raportării la temporalitatea fiinţei şi la sinestezia afectivă, subliniind individualitatea trăirii poetice ca mod irepetabil de situare în lume, în afara criteriilor generaţioniste sau de curent. Iar abordarea poeticii temporale cu aplicaţii pe segmentul literar basarabean este inerentă unei iniţiative de remontare a mecanismului de receptare a literaturii din spaţiul pruto-nistrean ce rezistă cu certitudine unei analize critice de-sociologizante. Spectacolul cărţii – o finală emoţionantă – se datorează unei „pure” aventuri individuale în care s-au întâlnit: 1. sincera curiozitate literară suscitată încă la liceul din Olăneşti (Ştefan-Vodă, R.M.), graţie unei personalităţi didactice de excepţie – Liuba Arpenti, 2. convingerile estetice de care am luat cunoştinţă la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, exprimate de profesori-modele precum Elvira Sorohan, Valeriu P. Stancu, Dumitru Irimia, Magda Ciopraga, Nicolae Creţu, Lăcrămioara Petrescu, Ioan Milică, Doris Mironescu, Bogdan Creţu ş.a., 3. încurajarea insistentă de a scrie venită în ultimii ani din partea doamnei profesoare Ana Bantoş şi a lui Alexandru Bantoş, ambii mentori sui-generis, care deopotrivă mi-au favorizat aspiraţia spre luxul literar şi cărora le sunt recunoscătoare.   Viorica-Ela Caraman