De ce vorbim despre sfânta Rusie şi Rusia eternă, de ce folosim atât de des expresia sufletul rus când analizăm un roman de Tolstoi, o piesă de Cehov sau un balet de Ceaikovski? De ce atribuim acestui suflet calitatea de mistic? Sunt doar nişte formulări, s-ar putea spune, dar asta nu înseamnă că nu au o istorie. Alain Besançon urmăreşte destinul complicat al acestor idei de-a lungul secolelor, încercând „să vorbească în cunoştinţă de cauză“ despre un popor şi o cultură adesea judecate în funcţie de clişee sau pasiuni falsificatoare. Rusia, pare să pledeze autorul, nu trebuie admirată sau detestată decât pentru ceea ce este ea cu adevărat.
Cititorul român, care astăzi se poate plasa la rându-i pe poziţia „străinului“, va găsi în acest eseu, printre rândurile pasionantului excurs în religia, cultura şi politica Rusiei văzute din perspectivă franceză, o analiză lucidă a multor „puncte nevralgice“ care-l privesc sau l-au privit în mod direct: impactul pe termen lung al minciunii comuniste, al confuziei dintre limba naturală, limba de lemn şi cele două variante false ale lor, graniţa firavă între aparenţă şi esenţă în procesul de modernizare/reconstrucţie a spaţiilor fost-comuniste, rolul ortodoxiei şi al Bisericii Ortodoxe în evoluţia mentalităţilor.
„Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras şi s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reuşit nici una, nici alta. [...] Rusia a încercat să dea «străinilor» o imagine falsă despre ea însăşi. Aşa-numiţii străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna rusească». «Am fost păcăliţi» este însă o explicaţie prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut.“ (Alain Besançon)
„Rusia este o prismă în care distingem o parte esenţială din identitatea noastră de europeni. Eseul lui Alain Besançon, aflat la intersecţia dintre istoria politică, istoria mentalităţilor şi istoria religiei, sondează această prismă, reuşind să depăşească limitele tradiţionale ale cercetării universitare şi deschizând spaţiul unei dezbateri inedite şi provocatoare.“ (L'Osservatore Romano)
.s.
