Teoria spiralei tăcerii, elaborată de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann, înscrie o contribuţie fundamentală la înţelegerea modului în care se formează, evoluează şi se exprimă opinia publică. Nu de puţine ori, lucrarea sa a fost salutată drept „cea mai originală, mai completă şi mai utilă teorie care a fost vreodată propusă cu privire la opinia publică“. Seducţia pe care teoria a exercitat-o asupra a generaţii de teoreticieni şi cercetători încă din momentul în care a fost formulată pentru prima oară – în 1974 – se datorează atât ideilor care o compun, faptului că încearcă să dezlege relaţia atât de complicată dintre opinia publică, relaţiile sociale, comunicarea interpersonală şi comunicarea de masă, cât şi faptului că poate fi testată din punct de vedere empiric, trecând, astfel, de un nivel pur speculativ. Aspectele conceptuale şi dovezile de natură empirică aduse în favoarea construcţiei teoretice conferă teoriei statutul de piatră de hotar în evoluţia studiului comunicării de masă şi al opiniei publice, statut de care se bucură teorii precum „fluxul comunicării în două trepte“, „agenda-setting“, „utilizări şi recompense“, „teoria cultivării“.