Dreapta radicală românească a fost un fenomen original românesc născut din realităţile României interbelice şi având expresie în două grupări politice aparent asemănătoare, dar cu multe trăsături diferite şi chiar divergente: Liga Apărării Naţional Creştine, devenită Partidul Naţional Creştin, şi Mişcarea Legionară, înmănunchind generic mai multe denumiri. Liga Apărării Naţional Creştine a fost înfiinţată de profesorul universitar ieşean A. C. Cuza şi a atras elemente naţionaliste, antisemite, anticomuniste din rândul intelectualităţii şi a tinerimii din mediile universitare, mai ales din Moldova şi Bucovina. Adepţii profesorului ieşean, numiţi cuzişti, erau în principal naţionalişti şi antisemiţi care sperau că îndepărtarea evreilor din mediile sociale şi economice pe care le dominau vor crea posibilităţi de a se afirma. În 1935, în contextul jocului politic al regelui Carol al II-lea, L.A.N.C. a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar, condus de Octavian Goga, dând naştere Partidului Naţional Creştin. Acesta a sucombat rapid, după ce a fost adus la putere înlesnind tentaţia suveranului Carol al II-lea de a fundamenta un regim politic personal. Mult mai spectaculoasă şi de durată a fost gruparea fondată de fostul colaborator al lui A. C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, înfiinţată în 1927 sub numele Legiunea Arhanghelul Mihail. Doi ani mai târziu, Codreanu a pus bazele unei noi organizaţii, Garda de Fier, care trebuia să adune cei mai fideli colaboratori. Aderenţii ei, numiţi legionari, şi-au propus să schimbe din temelii societatea românească într-un proces de regenerare naţională, politică dar şi spirituală. Deşi au avut un succes relativ, mai ales în fiefurile politice ale L.A.N.C., după violenţele care au caracterizat criza economică interbelică, organizaţiile codreniste au fost scoase în afara legii, succesiv în 1930, 1931 şi 1933. Naţionaliştii radicali au reuşit să revină în atenţia opiniei publice în 1935 sub titulatura politică a Partidului Totul pentru Ţară. Popularitatea de care s-a bucurat partidul lui Corneliu Zelea Codreanu i-a adus organizaţia în prim planul vieţii politice româneşti. Organizarea eficientă, atragerea tineretului şi a nemulţumiţilor de realităţile politice, sociale şi economice ale României Mari, formele originale de propagandă şi mesajul original, nemaiîntâlnit în politica românească, i-au adus Partidului Totul pentru Ţară locul trei în alegerile din 1937 şi o semnificativă influenţă în întreaga ţară. Contextul politic intern dar mai ales internaţional de la sfârşitul deceniului al III-lea au grăbit decizia regelui de a institui un regim politic personal, fundamentat pe eliminarea din viaţa politică a organizaţiei politice legionare. Regele s-a folosit de adepţii lui Cuza şi Goga pentru a instrumenta un regim care să îndepărteze pe legionari din viaţa politică a României. Deşi mulţi consideră monarhia autoritară a regelui Carol al II-lea drept un regim de faţadă, modul cum a reprimat Mişcarea Legionară prefaţează totalitarismele care vor urma. Decapitarea Mişcării Legionare, prin asasinarea liderului fondator şi a câtorva dintre colaboratorii săi, a marcat istoria formaţiunii. Deprinsă cu viaţa în clandestinitate, în Mişcarea Legionară s-a petrecut un schimb de generaţii, ajungând în fruntea ierarhiei legionare elemente dure, capabile de acte radicale. Mai mult, represiunea care a urmat asasinării lui Armand Călinescu a schimbat imaginea regimului autoritar carlist şi a martirizat Legiunea. În schimb, cuziştii au aderat la formulele politice propuse de colaboratorii regelui, şi-au pierdut identitatea şi au dispărut ca forţă politică. După drama României Mari din vara anului 1940, marcată de grave cedări teritoriale, impopularitatea regelui a făcut imposibilă continuarea regimului. Într-un context extrem de dificil, soluţia găsită a fost aducerea la putere a generalului Ion Antonescu, împreună cu Mişcarea Legionară al cărei nou lider era Horia Sima. Dificultăţile guvernării, animozitatea dintre general şi Legiune, dar mai ales seria răzbunărilor la care s-au dedat legionarii au grăbit eliminarea acestora de la putere. Din ianuarie 1941 legionarii au intrat într-o clandestinitate din care nu au mai ieşit niciodată. Pe deasupra, în lipsa unui lider recunoscut de toţi, Mişcarea s-a scindat în diferite facţiuni care nu numai că nu au reuşit să se împace vreodată, dar de multe ori s-au aflat pe poziţii antagonice. Căderea regimului Ion Antonescu şi ocupaţia URSS au marcat decisiv Mişcarea Legionară. Profund anticomunistă, ea a intrat în atenţia noilor autorităţi încă dinaintea instalării guvernului pro-sovietic al lui Petru Groza şi, în ciuda unei amnistii de moment, a fost reprimată agresiv. Cei mai mulţi dintre activiştii legionari au fost încarceraţi în sistemul concentraţionar românesc, în valuri succesive, dispărând fizic. O serie dintre liderii Legiunii au părăsit ţara nereuşind să o mai revadă vreodată. Destinul dramatic, atât la cuziştilor cât şi al legionarilor, a reprezentat până în 1989 un subiect de istorie românească ocultat, interpretat după tiparele ideologiei comuniste sau trecut la index, ca un subiect tabu. Nici după prăbuşirea regimului totalitar comunist, subiectul, chiar dacă a revenit în atenţia opiniei publice şi a specialiştilor, nu s-a bucurat de analize obiective. Dr. Radu Florian Bruja aduce în prim plan un volum în care analizează evoluţia dreptei radicale româneşti, dar din perspectivă regională, având în centrul atenţiei una din provinciile româneşti cu cel mai dramatic destin: Bucovina. Cadrul în care a evoluat regiunea din nordul ţării în contextul unificării cu România la 1918 a fost propice pentru crearea unui puternic pol naţionalist, care îşi vedea ameninţată identitatea într-o provincie multietnică şi multiconfesională. Plecând de la generaţiile de studenţi de la Universitatea din Cernăuţi, autorul relevă modul cum tinerii bucovineni s-au radicalizat apropiindu-se de grupările politice naţionaliste din ţară. Nu a lipsit nici rolul unor profesori universitari care au canalizat în această direcţie nemulţumirile studenţimii. În analiza temei, autorul a avut în vedere atât evoluţia LA.N.C.-P.N.C., cât şi cea a Mişcării Legionare, în mai multe capitole tratate deopotrivă cronologic şi tematic. După 1938, cele două formaţiuni au fost tratate împreună, în contextul în care cuzismul nu a mai fost o forţă politică semnificativă. O atenţie deosebită este dată loviturii pe care dreapta radicală bucovineană a primit-o în iunie 1940, când în condiţiile pierderii nordului provinciei, mulţi dintre naţionalişti s-au împrăştiat în ţară sau străinătate. Este semnificativ faptul că autorul nu se opreşte cu evoluţia dreptei la anul 1941, aducând în analiză şi evoluţia, în special a Mişcării Legionare, pe parcursul celui de-la doilea război mondial, în condiţiile refacerii vremelnice a Bucovinei. Nu lipsit de interes este regruparea efectivelor legionare după 1944 şi încercarea de supravieţuire într-o ţară ocupată de unităţile militare ale Uniunii Sovietice, cel mai detestabil adversar ideologic al dreptei radicale. Naţionaliştii bucovineni au avut de făcut faţă unei represiuni pentru care nu au fost pregătiţi: unii au fost deportaţi de sovietici în interiorul U.R.S.S., alţii au înfundat închisorile comuniste româneşti, alţii au murit în rezistenţa din munţi iar alţii au ales calea exilului de unde nu au mai revenit niciodată. Spre exemplificare, autorul prezintă şi câteva destine ale unor legionari sau cuzişti bucovineni după 1948. Destinul românilor bucovineni a fost unul din cele mai tragice. Cei mai mulţi dintre ei s-au născut în Austro-Ungaria, în spiritul păstrării identităţii, culturii şi limbii naţionale. Idealurile lor nu au fost împlinite după 1918 iar după doar două decenii au trebuit să suporte din nou deznaţionalizarea. Unii au ales să trăiască în exil, alţii au rămas în frontierele impuse de Uniunea Sovietică, alţii au fost reprimaţi de maşina totalitară comunistă, chiar în ţara pe care au slujit-o şi iubit-o. Au fost învinşi, spirite neadaptate şi neintegrate veacului în care au trăit, fiind victimele schimbărilor politice ale secolului al XX-lea. Readucerea lor în dezbaterea istoriografiei române este nu numai necesară, dar pe deplin justificată. Investigaţiile autorului s-au întemeiat pe o cantitate impresionată de informaţii inedite, provenite din Arhivele Centrale sau locale, dar şi din Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuţi, Ucraina. De asemenea, o serie de publicaţii de dreapta, apărute în Bucovina epocii au fost puţin uzitate până acum. Nu lipsită de importanţă este memorialistica legionară, cele mai multe volume scrise de bucovineni apărând în exil şi fiind prea puţin cunoscute în ţară. Fiecare din cele zece capitole reprezintă contribuţii la cunoaşterea fenomenului naţionalist, cuzist sau legionar, în diferitele faze ale evoluţiei sale. Lucrarea dr. Radu Florian Bruja, deşi tratează doar o regiune, reprezintă o reală contribuţie la cunoaşterea fenomenului la nivelul întregii ţări, în reconstituirea unei istorii prea mult şi pe nedrept ocultate. Sunt motive temeinice pentru care, felicitându-l pe autor şi dorindu-i noi succese ştiinţifice, recomandăm cu deosebită plăcere CARTEA sa cititorului. (Prof. Univ. Dr. Gh. Buzatu)
