Cartea lui Constantin Noica este un alt „jurnal al fericirii” trăit – înainte de a fi fost scris – în închisorile României neo-staliniste de la începutul deceniului VII. Epoca e un „bâlbâit organizat” al istoriei, când „şi-a vârât dracul coada”: apar state „care nu se potrivesc sufletelor” şi suflete „care nu se potrivesc oamenilor”. În subteranele morţii, filosoful ajunge să înţeleagă că revoluţia comunistă e „în favoarea bogatului, iar nu a săracului”: bogatului i se ia bogăţia, iar săracului „idealul de bogăţie”, ceea ce îl desfiinţează cu totul. Bogatul („cel ce posedase şi fusese alienat prin posesiune”) se poate simţi însă „reinvestit ca om, reînfiinţat”. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru este cartea acestei „reînfiinţări”.   „Dacă, se întreabă Noica, şi comuniştii ăştia ne vor binele?” Caută, e drept, să amelioreze condiţia umană, să ne scoată din alienare. Excesiv de zeloşi, s-au aşezat însă prea aproape de oameni: „în camera lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor, pe cât posibil chiar în conştiinţele lor”. Ne vor „mai binele” şi cred că ne vor binele. Orbiţi de comparativ, nu se mai gândesc la pozitiv. („Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la „foarte bine””.) Chipurile torţionarilor nu trebuie reţinute („ei nu sunt ei”) pentru a nu fi recunoscute pe stradă, la ieşirea din închisoare. În plus, şi ei – anchetatorii – sunt victime. Instruiţi „să desfiinţeze tipurile umane diferite şi chiar pe om ca fiinţă morală”, uită că „dacă îl anulezi pe celălalt, te anulezi şi pe tine”. Este lecţia de viaţă pe care Noica încearcă să o dea mai tânărului Alexandru, colegul său de celulă. Acesta, revoltat de absurditatea arestării sale (o nimica-toată, dar pe atunci pentru nimic se primeau şi cinci ani), nu-i înţelege „reînfiinţarea”. Alec este „lumea reală”, filosoful  e  „lumea posibilului”. Oamenii de azi, care nu mai vor să se „îmbete” cu „valori” şi „sensul adevărului”, sunt „beţi” şi ei: de luciditate. „Să ne rugăm pentru ei!” – spune filosoful. „Şi pentru comunişti?” – întreabă, nedumerite, câteva voci dintre deţinuţi. Când ajunge într-o nouă celulă, Noica descoperă acolo o adevărată „academie”: deţinuţii ştiu limbi străine, au noţiuni de istorie antică, anatomie, fizică, chimie. Matei, un ţăran dornic de a se instrui, declară că, deşi închis pentru a doua oară, s-a reîntors la închisoare bucuros: venea la „universitate” . Nicăieri nu aflase de atâtea cărţi, filme, ştiinţe şi limbi: în închisoare, comentează Noica, „nu stai lângă un om, stai lângă o viaţă”.   Adevăratul „frate Alexandru” din titlu este însă Marx. Profetic, Noica îndeamnă pe cei ce se simt victime ale lui să lase „batjocura ieftină” şi să-l compătimească pentru „blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător”. Va fi blestemat de ruşi („cărora le-a blocat afirmarea istorică atâtea decenii, cum nu reuşise în veacul al XIX-lea niciun absolutism ţarist”), evrei („despre care a spus lucruri mai infernale decât orice antisemit”), munctori („pe care i-a amăgit o clipă că pot fi, numai ei, sarea pământului şi a istoriei”), comunişti („cărora le-a interzis idealismul activ, puterea de creaţie şi accesul al noutate”). Îl va blestema şi natura „pe care a pustiit-o cu furor-ul său de industrializare”. Îl vor blestema zeii cu religiile lor „pe care le-a batjocorit ca fiind simplu opiu pentru popor, când ele tindeau şi uneori reuşeau să aducă lumii tot ce a vroit el, plus ceva, de care el nu mai ştia sau nu mai voia să ştie”. Să-l iertăm, deci, pe cel ce a stat şi el sub „nebunia Binelui”. Să ne rugăm pentru „the Big Brother”. Marin Sorin Radulescu